Datini, tradiții și obiceiuri românești în luna decembrie

Datini, tradiții și obiceiuri românești în luna decembrie

Te uită cum ninge-n decembrie…

Iarna, satul românesc devine un colț de rai. Este singurul anotimp din an în care domnește principiul repaosului și al odihnei. În timp ce grâul germinează sub stratul mare de zăpadă, casele țăranilor, calde și primitoare, se pregătesc de sărbătoare.

Sărbătorile de iarnă la români încep odată cu Sf. Nicolae, la 6 decembrie și se încheie în 24 februarie, cu Dragobetele, care marchează începutul primăverii și al anului agricol.

Sărbătorile de iarnă petrecute în mijlocul satului românesc reprezintă o experiență unică, deopotrivă încărcată de veselie, dramatism, ironie și poezie. Un amalgam de contraste pe care doar românii îl pot armoniza atât de bine. Mesele îmbelșugate, poveștile și colinda tristă, cântecul vesel, dansul dramatic, căldura și ospitalitatea gazdelor, toate acestea te scot din cotidian. Mai greu este să alegi o zonă anume. Indiferent dacă ești în Moldova, în Transilvania, în Oltenia sau în Dobrogea, iarna are o încărcătură și o aromă anume. Tradițiile și obiceiurile românilor diferă de la o zonă la alta, dar frumusețea lor, unicitatea și ineditul sunt cuvinte care nu lipsesc din nici o descriere. Cele mai multe tradiții și obiceiuri care înconjoară sărbătorile de iarnă se respectă cu strictețe în zonele rurale din Bucovina și Maramureș. Conform tradiției, sărbătorile de iarnă se petrec acasă în familie, alături de cei dragi.

Sărbători importante în luna decembrie:

• 1 decembrie – Ziua Națională a României;
• 6 decembrie – Sfântul Ierarh Nicolae;
• 18 decembrie – Cuviosul Daniil Sihastrul;
• 25 decembrie – Crăciunul – Nașterea Domnului;
• 26 decembrie – Soborul Maicii Domnului; Sfântul Nicodim de la Tismana;
• 27 decembrie – Sfântul Arhidiacon Ștefan.

Ziua națională a României – 1 decembrie

Pagini de istorie

Ziua națională a României a fost, între anii 1866–1947, ziua de 10 mai, apoi, între 1948–1989, ziua de 23 august. Prin legea nr. 10 din 31 iulie 1990, promulgată de președintele Ion Iliescu și publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990, ziua de 1 decembrie a fost adoptată ca zi națională și sărbătoare publică în România. Această prevedere a fost reluată de  Constituția României din 1991, articolul 12, alineatul 2. Opoziția anticomunistă din România a pledat în 1990 pentru adoptarea zilei de 22 decembrie drept sărbătoare națională, fapt consemnat în stenogramele dezbaterilor parlamentare.

Prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a depus în ziua de 10 mai 1866 jurământul în fața adunării reprezentative a Principatelor Române Unite. În amintirea acestui eveniment, la 10 mai 1877, tot el a proclamat în fața parlamentului, independența de stat a României. În data de 14 martie/26 martie 1881 camerele reunite ale parlamentului au votat transformarea țării din principat în Regatul României. Pentru a marca evenimentul, ziua națională sărbătorită pe 10 mai 1881 a fost una din cele mai spectaculoase serbări din istoria României.

După abdicarea forțată a regelui Mihai I, în data de 30 decembrie 1947, Camera Deputaților a adoptat legea nr. 363 din 1947, prin care a proclamat Republica Populară Română. Ziua de 23 august a fost adoptată drept sărbătoare de stat, sub numele de ziua insurecției armate antifasciste, începutul revoluției populare în România, cu referire la întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste și arestarea guvernului condus de Ion Antonescu în anul 1944.

În anul 1990, după revoluția anticomunistă din 1989, parlamentul dominat de FSN a refuzat propunerea venită din partea opoziției, de a adopta ziua de 22 decembrie drept sărbătoare națională a României. Pe fondul confruntărilor interetnice de la Târgu Mureș din martie 1990 și a mineriadei din 13-15 iunie 1990, Parlamentul României a adoptat la 31 iulie 1990 legea nr. 10 din 1990, prin care a fost abrogată Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 903 din 18 august 1949 privind declararea zilei de 23 august ca sărbătoare națională și a proclamat în locul ei ziua de 1 decembrie drept sărbătoare națională. Legea 10 din 1990 nu precizează semnificația sau motivul alegerii zilei de 1 decembrie drept zi națională a României.

Legea adoptată în 1990 de parlamentul dominat de FSN și promulgată de Ion Iliescu a avut în vedere pe de o parte combaterea simpatiilor legate de tradiția monarhică a României, cu sărbătoarea națională istorică pe 10 mai, dar și contracararea solicitării opoziției anticomuniste, de adoptare a zilei de 22 decembrie drept sărbătoare națională.

Alegerea zilei de 1 decembrie, deși neexplicit, a făcut trimitere la unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România în 1918, respectiv la Proclamația de la Alba Iulia, care a avut loc la 1 decembrie 1918. Alegerea acestei zile ca sărbătoare națională a României a fost văzută drept un afront adus minorității maghiare din România, pentru care ziua de 1 decembrie a însemnat o pierdere politică.

Prima zi națională de 1 decembrie, ale cărei festivități centrale s-au desfășurat în anul 1990 la Alba Iulia, a fost marcată de polarizare politică, discursul lui Corneliu Coposu, liderul de atunci a obiectivei anticomuniste, fiind întrerupt în mai multe rânduri de huiduieli. Petre Roman, primul ministru de atunci, s-a arătat încântat de întreruperea repetată a discursului liderului opoziției, ceea ce l-a făcut pe președintele Ion Iliescu să-i dea un semn cu mâna pentru ca să înceteze, gest filmat și difuzat pe larg de mass media.

„…Marea Unire din 1918 a fost și va rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei românești. Măreţia sa stă în faptul că desăvârșirea unităţii naţionale nu este opera nici a unui om politic, nici a unui guvern, nici a unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan râvnit cu putere, din străfundurile conștiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntașii politici, pentru a-i călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit […]. Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci actul de voinţă al naţiunii române de a-i da armătura teritorial-instituţională, care este statul naţional. […]” Astfel marchează regretatul academician Florin Constantiniu semnificaţia istorică a zilei de 1 decembrie 1918.

Unirea Transilvaniei cu România de la 1 Decembrie 1918 reprezintă fără doar și poate evenimentul principal al istoriei României și totodată realizarea unui deziderat al locuitorilor graniţelor vechii Dacii. Aniversăm cu respect în fiecare an Ziua Naţională a României la 1 Decembrie, prilej de rememorare a jertfei înaintașilor și a luptei pentru constituirea statului naţional român. Cu acest prilej, discu­tăm, polemizăm, dezbatem cu privire la rolul maselor și al personalităţilor în anul plin de istorie 1918. Unirea din 1918, realizată de niște patrioţi vizionari, rivalizează palid astăzi cu faptele unor personaje contemporane. Tinerii nu prea știu ce sărbătoresc, cei mai în vârstă visează la vremurile apuse, iar mulţi folosesc ziua liberă pentru a-și rezolva din problemele restante din cauza serviciului.

Dar să vedem despre ce evenimente și personalități este vorba… Victoria Antantei, care începea să se contureze în 1918 în Europa Occidentală, s-a repercutat și pe frontul din Peninsula Balcanică. Armata generalului Sarrail, care practic era blocată de ani la Salonic, înainta și depășea liniile armatei bulgare. În România, la 24 octombrie/6 noiem­brie 1918, Guvernul Alexandru Marghiloman își dădea demisia. I-a urmat un Executiv condus de generalul Constantin Coandă, care proclama remobilizarea armatei române și la 28 octombrie/10 noiembrie 1918, România reintra în război. După numai o zi, războiul lua sfârșit în Europa Occidentală. În partea de răsărit a continentului nostru, după armistiţiul de la Belgrad, la 31 octombrie/13 noiembrie 1918, operaţiunile militare au mai continuat cu intermitenţe pe teritoriul Ungariei.

Înfrângerea militară aducea cu sine destrămarea imperiilor multinaţionale din cadrul Puterilor Centrale. Acestea erau urmate de intensificarea mișcării naţionale a popoarelor aflate pe drumul deplinei autonomii și independenţe. La 26-28 martie 1918 a avut loc la Roma un Congres al naţionalităţilor din Austro-Ungaria, care a votat o moţiune, cerând recunoașterea dreptului fiecărei naţiuni de a se constitui într-un stat naţional independent sau de a se uni cu statul său naţional, dacă acesta exista deja.

La 27 martie 1918, Sfatul Țării din Basarabia a votat unirea Basarabiei cu România. În vara anului 1918 s-a constituit în capitala Franţei Consiliul Naţional al Unităţii Române, condus de Take Ionescu, iar printre membri avându-i pe Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu și Ioan Th. Florescu. Consiliul a fost recunoscut de către guvernele Antantei drept exponentul intereselor poporului român. La începutul toamnei, Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonezilor, sârbilor, croaţilor și rutenilor a solicitat dezmembrarea Austro-Ungariei și eliberarea tuturor popoarelor din cadrul său.

Evenimentele se precipitau și în Transilvania. La 29 septembrie 1918, Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român a adoptat în unanimitate, „în virtutea dreptului naţional al fiecărei naţiuni de a dispune de ea însăși”, Declaraţia de la Oradea, elaborată de Vasile Goldiș, prin care se dorea recunoașterea acestui for ca organ provizoriu de conducere al Transilvaniei. Peste o săptămână, Declaraţia ere citită în Parlamentul de la Budapesta de către Alexandru Vaida Voevod, în timp ce, la Viena, Iuliu Maniu dorea să mobilizeze 70.000 de soldaţi transilvăneni din fosta armată austro-ungară, cu care să meargă în Transilvania.

La 3 octombrie 1918 era publicat de către împăratul Carol I de Habsburg al Austro-Ungariei manifestul intitulat ”Către popoarele mele credincioase”, care propunea reorganizarea Austro-Ungariei ca un stat de tip federal de șase state independente (austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez și ucrainean). Imediat a apărut Declaraţia Corpului voluntarilor transilvăneni și bucovineni, care a respins manifestul împăratului Austro-Ungariei și a proclamat unirea teritoriilor lor cu Regatul României.

La 27 octombrie 1918 s-a constituit Consiliul Naţional Român al Bucovinei, sub conducerea lui Iancu Flondor, care a afirmat dorinţa Bucovinei de unire cu România, eveniment proclamat, la 28 noiembrie 1918, la Cernăuţi. La 3 noiembrie 1918 se constituia Consiliul Naţional Român Central din Transilvania, ce reunea reprezentanţii Partidului Naţional Român și ai Partidului Social-Democrat și care, în condiţiile rapidei dezintegrări a aparatului administrativ maghiar, a preluat controlul Transilvaniei. Ca urmare, guvernul maghiar, condus de Károlyi Mihály, a încercat să intre în negocieri cu Consiliul Naţional Român Central. Tratativele s-au purtat la Arad, între 13-15 noiembrie 1918, și au eșuat. În același timp, guvernul maghiar a semnat la 13 noiembrie 1918 armistiţiul de la Belgrad, care stabilea o linie de demarcaţie între Ungaria și Transilvania, care lăsa orașele Satu Mare, Oradea, Beiuș, Arad și regiunile Crișana și Maramureș sub control maghiar, iar Banatul sub administraţia Serbiei.

Consiliul Naţional Român Central a convocat pentru 18 noiem­brie/1 decembrie 1918, la Alba Iulia, o adunare naţională a românilor din Transilvania și Ungaria. De ce la Alba Iulia? Mai întâi, deoarece la 1 noiembrie 1599 Mihai Viteazul intrase în cetate, care a devenit capitala domnitorului în timpul scurt cât reușise să săvârșească Unirea Țărilor Române. Mai apoi, în 1784, pe platoul Cetăţii, Horia și Cloșca au fost frânţi pe roată în urma condamnării lor. Pentru buna desfășurare a lucrărilor urma să fie aleși 600 de deputaţi pe bază de vot universal și, respectiv, 628 reprezentanţi ai organizaţiilor și societăţilor culturale. Pe parcursul a două săptămâni, au fost aleși câte 5 reprezentanţi de circumscripţie.

Marea Adunare Naţională a fost pregătită cu minuţiozitate, discuţiile purtându-se îndeosebi în jurul Rezoluţiei Unirii, redactată de Vasile Goldiș. Unii au cerut ca Unirea să se facă pe baza proclamării autonomiei Ardealului. Tineretul a solicitat unirea fără niciun fel de condiţii. Socialiștii se temeau de stările politice din vechiul Regat al României. În cele din urmă, s-a adoptat formula unei autonomii provizorii.

Anunţând popoarelor lumii voinţa și hotărârea sa, naţiunea română declara prin manifest că ea „din ceasul acesta, oricum ar decide puterile lumii, este hotărâtă a pierii mai bine decât a suferi mai departe sclavia și atârnarea…” În vederea realizării acestui deziderat, în încheierea manifestului se cerea sprijinul întregii populaţii române din Transilvania, care „spera și aștepta că în năzuinţele ei pentru libertate o va ajuta întreg neamul românesc, cu care una vom fi de aici înainte în veci”.

Anunţând programul Adunării Naţionale Constituante, Comitetul organizatoric adresa următorul apel: „Fraţi români, locul cel mai istoric al neamului vă așteaptă cu braţele deschise, veniţi deci să-l atingeţi cu pasul vostru, ca să simţiţi fiorul ce l-a mișcat odată pe marele voievod cu numele de arhanghel, pe martirii Horea, Cloșca și Crișan, pe craiul munţilor, Avram Iancu și pe toţi cei care au început și lucrat la realizarea Visului de veacuri pe care noi cei de azi îl vedem ca pe răsăritul cel mai strălucit al celei mai senine zile a neamului românesc”.

Adunarea de la Alba Iulia s-a ţinut într-o atmosferă de mare sărbătoare. Au venit 1.228 de delegaţi oficiali, reprezentând cele 130 de cercuri electorale din comitatele românești. Acestora li s-au adăugat episcopii, delegaţii consilierilor, ai societăţilor culturale românești, ai școlilor medii și institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriași, ai Partidului Social-Democrat Român, ai organizaţiilor militare și ai tinerimii universitare. Pe lângă toţi aceștia, s-au adunat peste 100.000 de oameni, care au sosit cu trenul, cu căruţele, călări, pe jos, cu steaguri tricolore în frunte, cu table indicatoare ale comunelor ori ale ţinuturilor. Drumul spre Cetăţuia de la Alba Iulia era flancat de șirurile de ţărani români înveșmântaţi în sumanele de pătură albă și cu căciulile oștenilor lui Mihai Viteazul. Pe porţile cetăţuii flutura drapelul tricolor. De pe opt tribune se explica maselor populare măreţia vremurilor pe care le trăiau și importanţa adunării. Concomitent, în sala Cazinei Militare, delegaţii au ţinut ședinţa. Prin aceasta, adunarea de la Alba Iulia a căpătat caracterul unui plebiscit al tuturor românilor.

Vorbitorii au prezentat condiţiile istorice în care se desfășura adunarea. Vasile Goldiș a făcut o expunere a istoriei românilor și a argumentat necesitatea Unirii. A urmat apoi Iuliu Maniu, care a insistat asupra împrejurărilor în care se realiza Unirea. Iosif Jumanca a adus adeziunea la Unire a lucrătorilor industriali.

La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, deputaţii au decis în unanimitate cu privire la unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, pe baze democratice, cu păstrarea unei autonomii locale și cu egalitatea naţionalităţilor și a religiilor. Rezoluţia votată de Marea Adunare Naţională a solicitat: „Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.

Egală îndreptăţire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.

Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de peste 21 de ani, la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.

Desăvârșită libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omenești.

Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele și în temeiul dreptului de a micșora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-și creeze o proprietate (arător, pășune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el și familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.

Muncitorimei industriale i se asigură aceleași drepturi și avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus”.

Cu prilejul Adunării, s-a constituit și Marele Consiliu Naţional Român, de fapt un organism legislativ, format din 200 de membri aleși și 50 de membri cooptaţi. A doua zi, acest Consiliu a ales un guvern provizoriu, numit și Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu. Consiliul a hotărât să trimită la București o delegaţie, condusă de episcopul de Caransebeș, Miron Cristea (viitorul patriarh al României). Acesta, la 1/14 decembrie 1918, înmânează regelui Ferdinand I Declaraţia de la Alba Iulia. La 11/24 decembrie 1918, regele Ferdinand promulgă decretul de sancţionare a Unirii.

Adunarea de la Alba Iulia s-a desfășurat fără prezenţa trupelor române. Primii soldaţi au trecut Munţii Carpaţi la 13 noiembrie 1918, iar acţiunea s-a intensificat după 20 noiembrie, primele orașe în care au intrat unităţile militare române fiind Topliţa și Miercurea Ciuc, la 26 noiembrie, deci în zona secuiască a Transilvaniei, care oricum nu și-a trimis reprezentanţi la Alba Iulia. La 1 decembrie 1918, trupele române nu trecuseră linia Mureșului decât într-un singur loc, în zona orașului Târgu Mureș.

După adunarea de la Alba Iulia, atitudinea guvernului de la Budapesta faţă de românii ardeleni s-a radicalizat. Budapesta nu a recunoscut adunarea de la Alba Iulia și nici înfiinţarea Consiliului Dirigent. Mai mult, la 8 decembrie 1918, primul ministru maghiar Károlyi l-a numit pe István Apáthy comandant al „Comisariatului pentru Ungaria de Est”. Pe de o parte, guvernul maghiar și-a dat seama că lipsa unor forţe militare regulate îi submina situaţia în teritoriile pe care le considera drept maghiare, începând din decembrie să-și reorganizeze armata. Ca atare, a fost absolut necesară înaintarea trupelor române dincolo de Mureș, fie și numai din acest motiv.

La un moment în care în România, patriotismul este atât de puţin important și în Europa se vorbește tot mai mult despre inutilitatea cadrului naţional, aniversarea Zilei Naţionale devine un moment de excepţie în afirmarea identităţii și tradiţiilor naţionale.

Pe de altă parte, astăzi, Ziua Naţională înseamnă şi o imensă serbare populară, autorităţile oferă cetăţenilor serbări româneşti autentice, constând în mese tradiţionale, cu fasole cu ciolan ori costiţă, cu palincă, sarmale, ţuică fiartă şi vin. Pe tot cuprinsul ţării, Ziua Naţională este marcată prin parade militare, ceremonii de depuneri de coroane şi jerbe de flori la monumentele eroilor, prin concerte de cântece ostăşeşti şi muzică populară în aer liber.

Potrivit tradiţiei bisericeşti şi hotărârii Sfântului Sinod, în data de 1 Decembrie, Ziua Naţională a României, în catedralele, bisericile patriarhale şi mănăstireşti din ţară şi străinătate, în paraclisele şcolilor de teologie ortodoxă va fi oficiată slujba specifică” Te Deum” şi vor fi pomeniţi eroii neamului românesc care au înfăptuit unitatea naţională a românilor în anul 1918.

La rândul lor, militarii români aflaţi în misiune în teatrele de operaţiuni vor organiza manifestări specifice dedicate Zilei Naționale a României.

Sfântul Ierarh Nicolae – 6 decembrie

Sfântul Nicolae, ierarhul din localitatea Mira, este cel mai cunoscut și iubit sfânt al Bisericii Ortodoxe. Născut în jurul anului 280, în localitatea Patara Lichiei, și trecut la cele veșnice în jurul anului 345, în localitatea Mira (astăzi Kocademre, Turcia), acest sfânt ierarh s-a făcut pe sine chip al smereniei și al sărăciei, slujind lui Dumnezeu și semenilor săi, nu numai până în ultimul ceas al vieții sale, ci și până astăzi.

Sfântul Ierarh Nicolae din Mira Lichiei este cunoscut drept ocrotitor al celor acuzați pe nedrept, al comercianților și al călătorilor, al fetelor nemăritate și al mireselor și, în mod special, al copiilor mici.

Acest mult-iubit sfânt a fost rânduit spre cinstire în ziua de 6 decembrie pentru că în această zi el i-a apărut în vis Sfântului Împărat Constantin cel Mare, cerându-i să-i ierte pe cei trei tineri nevinovați care urmau a fi omorâți a doua zi.

Deși a fost cunoscut și iubit încă din timpul vieții sale, săvârșind nenumărate minuni, ierarhul din Mira începe să fie cinstit mai ales începând cu secolul al VI-lea, la peste două sute de ani de la adormirea lui în Domnul, când numele său apare menționat într-un martirologiu roman. În același secol, episcopul Nicolae din Pinara, înălța o biserică închinată Sfântului Nicolae din Mira Lichiei.

Deși papa Nicolae I al Romei zidește un mic altar închinat Sfântului Nicolae în secolul al IX-lea, abia începând cu secolul al X-lea cultul sfântului din Mira începe să se răspândească puternic în Apus. O ctitorie de seamă în această privință este biserica bizantină din Burtscheid (lângă Aachen, Germania), zidită de Oton al III-lea, care este așezată sub ocrotirea Sfântului Ierarh Nicolae.

În perioada cruciadelor, nenumărate Sfinte Moaște au fost luate din Răsărit și duse în Apus. Astfel, în secolul al XI-lea, un grup de șaizeci și doi de cruciați din localitatea italiana Bari au luat (furat) din Mira cinstitele Moaște ale Sfântului Nicolae. Pentru a fi întâmpinate cum se cuvine, episcopul Nicolae din Veneția ridica două biserici mărețe închinate sfântului, una în Bari (1036) și alta în Veneția (1039); ambele biserici au fost sfințite în data de 9 mai 1098.

Cele mai multe date biografice despre ierarhul din Mira provin din lucrarea medievală „Legenda aurea”, scrisă de Iacob de Voragina, în anul 1264. Odată cu încreștinarea slavilor, cartea amintită a fost tradusă în limba slavonă, drept pentru care cultul Sfântului Nicolae l-a înlocuit pe cel al zeului Mikula al agriculturii.

Treptat, sfântul din Mira a început să aibă parte de un cult tot mai accentuat. Astfel, multe dintre bisericile închinate sau nu acestuia, au fost împodobite cu un ciclu întreg de fresce biografice înfățișând principalele momente din viața sfântului.

În rândul frescelor intitulate sugestiv „Viața Sfântului Nicolae” apar scene precum: nașterea sfântului; sfântul învățând carte, lângă educator; hirotonia sfântului întru diacon; sfântul arunca bani în casa celor două fete sărace; hirotonia sfântului întru preot; sfântul învie un corăbier; hirotonia sfântului întru episcop; sfântul în temniță, primind Evanghelia de la Hristos și omoforul de la Maica Domnului; sfântul tăind un copac în care ședeau diavoli; sfântul scăpând de la moarte pe cei trei tineri; sfântul dărâmând o capiște idolească; sfântul apărând în vis împăratului Constantin și lui Avlavie; adormirea sfântului.

Astăzi, ierarhul din Mira este cunoscut în toată lumea, fiind mult cinstit și iubit de credincioșii de pretutindeni. Precum odinioară Sfântul Nicolae și-a pus sufletul pentru poporul său, tot așa și astăzi, el își înalță rugăciunea cea cu îndrăzneală pentru nevoile tuturor celor care-l caută cu credință.

De la Sân Nicoară la Moș Nicolae

Sărbătorile de iarnă erau în trecut un prilej de bucurie pentru cei mici, care așteptau cu nerăbdare prima zăpadă și sosirea lui Moș Nicolae și a lui Moș Crăciun. Câți dintre ei își mai lustruiesc astăzi ghetele, pentru ca Moș Nicolae să le umple cu cele mai frumoase jucării și cele mai gustoase dulciuri? Din păcate, din ce în ce mai puțini copii simt cu adevărat spiritul Crăciunului și al sărbătorilor de iarnă, în general, deoarece sunt bombardați de jocurile pe calculator și de conversațiile cu prietenii pe rețelele de socializare.

Știm tot mai puține despre identitatea și biografia reală a Sfântului Nicolae, deși încă îl ținem foarte drag. Sân Nicoară (Nicoară este cea mai veche formă românească a numelui, venită direct din latină), cum i se zicea în lumea tradițională, este mai degrabă un personaj mitologic, în jurul căruia s-au țesut legende diverse și uneori năstrușnice, cu vagi ecouri în cultul bisericesc. Așa bunăoară, el ar fi al doilea sfânt făcut de Dumnezeu și ar sta de-a stânga Acestuia (primul făcut, Mihail, are cinstea să stea de-a dreapta). Sân Nicoară (ajutat de Sân Toader) păzește Soarele, ca nu cumva s-o tulească și să lase lumea în beznă și frig. E bătrân, dar în tinerețile lui unii zic că ar fi fost podar, iar alții că ar fi fost corăbier și pescar. El ar fi oprit și apele Potopului pe vremea lui Noe. De altfel, e mai mereu ud și cam posomorât. Se pare că ipostaza mai vioaie a lui Moș Nicolae, cu obiceiul de a face daruri copiilor (dulciuri pentru cei cuminți, dar și nuielușe pentru cei neastâmpărați) e o inovație orășenească, prefigurând dărnicia mai substanțială a lui Moș Crăciun.

Cuviosul Daniil Sihastrul – 18 decembrie

Sfântul Daniil Sihastrul este cunoscut și sub numele de „Daniil Schimonahul” sau „Daniil cel Nou”, nume care nu mai fac posibilă confuzia cu prorocul din Vechiul Testament. S-a născut la începutul secolului al XV-lea, într-un sat din apropierea orașului Rădăuți. Ajunge la Schitul Sfântul Lavrentie, la 6 km de Putna, locul intrării sale în monahism. Mai târziu alege să se retragă pe o stâncă de pe malul pârâului Viteul, unde va dăltui un paraclis, la care se mai vede și azi pridvorul, naosul și altarul, iar dedesubt o încăpere, săpată tot în piatră, care îi va sluji drept chilie.

Potrivit tradiției, Cuviosul Daniil i-ar fi prezis Sfântului Ștefan cel Mare că va urca pe tronul de domnie al Moldovei. După spusele cronicarului Ion Neculce, cuviosul Daniil este cel care l-a îndemnat pe Ștefan Vodă să continue lupta împotriva turcilor și tot de la el a venit și îndemnul de a zidi Mânăstirea Putna.

Nu se cunoaște data trecerii sale la cele veșnice. A fost înmormântat în partea sudică a pronaosului bisericii Mânăstirii Voroneț. Un deget, ferecat în argint și împodobit cu unsprezece mărgăritare și un granat, se păstrează și astăzi la mânăstirea Putna. El poartă inscripția: „Aceste relicve le-am ferecat eu Ghedeon, igumen ot Voroneț, cu toată cheltuiala mea în anul 7257 (1749), în 4 decemvrie”. Părintele profesor Petru Rezuș mărturisește că acest deget, ferecat în argint, arată că sfintele moaște ale lui Daniil Sihastrul au fost, pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, expuse în mănăstire. Despre acest deget, care este păstrat la mânăstirea Putna, tradițiile spun că este degetul arătător de la mâna dreaptă a Sfântului Daniil, cu care a arătat voievodului valea Putnei, unde l-a îndemnat să ridice mânăstirea.

Hotărârea sinodală de „canonizare” s-a luat la 20 iulie 1992, rânduindu-se ca el să fie prăznuit în fiecare an, pe 18 decembrie.

Ignatul – 20 decembrie – paradoxul purificării prin post și sânge

Ritualul sacrificial al porcului, ce are loc înaintea Crăciunului, prezintă o legătură evidentă între mitologia Greciei antice și religia populară românească. Nu numai romanii credeau că sângele scurs la sacrificiul porcului putea spăla crimele sau nelegiuirile oamenilor, cât de mari ar fi fost acestea. Puterea sa purificatoare, asimilată celei a focului, e ilustrată și în mitologia greacă. Medeea este izbăvită de păcatul fratricidului prin sângele unui purcel de lapte sacrificat de Circe. Oreste este purificat de matricid de Apollo tot prin sacrificiul expiator al unui porc.

În calendarul popular românesc, Ignat, este considerat patronul acestui animal și unul dintre paricizii panteonului nostru, fiind cunoscut și în calitate de zeu al focului terestru, sacrificial, și al luminii solare. Legătura cu formele precreștine de cult al soarelui reiese chiar din numele său derivat din latinescul ignis, foc.

Mitul Ignatului relatează un paricid a cărui ispășire are loc în fiecare an la 20 decembrie, în preajma solstițiului de iarnă, când se celebrează cele mai importante sărbători ale soarelui. Ignat, gospodar de frunte în satul lui, se spune ca și-a omorât tatăl, însă nu pentru ca a fost îndemnat de Diavol, ci aparent din greșeală: „Ignat, cu ta-său, s-au apucat să taie și ei porcul. Când a vrut Ignat să dea cu securea în capul porcului, nimerește pe ta-său și-l omoară! El, ce să facă? L-a omorât, l-a omorât!… Începe a se văieta: că ce-a greșit de-a omorât pe ta-său?!”

Această greșeală este de fapt cea care a dat voie manifestării unui nou și puternic ritual de sacrificare, practicat în pragul de înnoire a timpului, înainte de Crăciun. Moartea părintelui este cea care regenerează lumea, care forțează trecerea spre regimul înnoit de existență. Deși el este cel care execută sacrificiul, Ignat-omul nu are îndreptățirea de a fi autorul acestei renașteri prin jertfă, ci este numai unealta unei instanțe supraumane. De ziua lui a rămas statornicit obiceiul sacrificiului ritualic al porcului.

Porcul va fi, de aici înainte, substitutul părintelui sacrificat în scopul resacralizării lumii. Sângele porcului (substitut al tatălui), este cel care salvează, care purifică lumea și care readuce lumina solară și armonia cosmică.

Asemenea razelor soarelui, sângele are darul de a purifica spațiul și făpturile, de a încuraja renașterea soarelui, de a risipi amenințările malefice. Există, la români, ”superstiția” ca în ziua de Ignat trebuie să vezi, ba chiar să te mânjești cu sânge. De asemenea, sângele scurs după sacrificiu nu trebuie risipit. Mai cu seamă dacă porcul era negru, tot sângele i se strângea într-o strachină, amestecat cu mei, pentru a fi folosit în restul anului la descântat.

Iată cum, potrivit religiozității populare, sângele porcului, adică tocmai ceea ce, în timpul postului, se crede că ne spurcă, în timpul acestei sărbători ne purifică. Este paradoxul purificării prin post și sânge al poporului nostru, fenomen foarte rar de sincretism religios.

Obiceiuri de Ignat

Sărbătoarea din 20 decembrie, închinată Sfântului Ignatie al Antiohiei, este cunoscută în popor sub denumirea de Ignatul porcilor sau Înătoarea. Se crede că în noaptea de Ignat porcii visează că vor fi tăiați. De acum încolo nu se mai îngrașă, nu mai pun carne pe ei și nu mai mănâncă, pentru că și-au visat tăierea. Singura activitate permisa în această zi era tăierea porcului. Femeile însărcinate, de teama de a nu naște copii cu infirmități, respectau cu strictețe interdicția de a lucra. Persoanele care lucrau în această zi, erau pedepsite de cea care patrona ziua: Înătoarea – o femeie bătrână, lacomă și urâtă. Potrivit credinței din popor, ea le ispitește pe femei să lucreze, după care le opărește.

Prin multe parți porcii sunt tăiați în această zi. O credință musceleană ne îndeamnă: „Chiar de n-ai tăia un porc, taie cel puțin o pasere: găină, rață, gâscă; ori înțeapă creasta la o găină neagră ca să dea sângele, că așa e bine: să vezi sânge în ziua de Ignat, că numai atunci vei fi ferit de boale”.

La tăierea porcului nu trebuie să stea nimeni prin apropiere, dintre cei care sunt miloși din fire, căci se crede că porcul moare cu mare greutate, iar carnea unui asemenea porc nu va mai fi bună. Cel ce taie porcul, nu trebuie să strângă din dinți, ca să nu iasă carnea porcului tare și să fiarbă cu greutate.

Exista și obiceiul ca porcul tăiat să fie încălecat. Ion Creangă mărturisește în „Amintiri din copilărie”: „La Crăciun, când tăia tata porcul, și-l pârlia, și-l opăria, și-l învălia iute cu paie, de-l înădușii, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor și făceam un chef de mii de lei”.

Tudor Pamfile menționează că „Prin unele parți se crede că dacă se dă copiilor cari se scapă, noaptea în pat cu udul, să mănânce coada porcului și vor scăpa de această slăbiciune”.

În credința populară, diferite organe sau părți din carnea porcului tăiat sunt utilizate ca remedii în tratarea unor boli ale oamenilor și animalelor:

– Untura de la porcul negru e bună pentru sănătatea oilor.

– O bucată din untura de porc negru era dusă la biserică de Bobotează, pentru a fi sfințită. Cu aceasta se ungeau cei care aveau dureri de picioare ori junghiuri.

– Sângele porcului, amestecat cu mei și lăsat să se usuce, era folosit pentru a-i afuma pe copiii care se speriau sau aveau guturai.

– Cu părul de porc se afumau copiii atunci când erau deochiați.

– Gospodarii cred că pot cunoaște dacă în viitor nevestele lor vor naște fete ori băieți, după cum se arată o bucată de carne așezată în osânză. Dacă în inima porcului se va găsi mult sânge închegat, aceasta era semn că stăpânul va avea noroc de mulți bani.

– Splina porcului este cea care descoperă durata iernii: dacă splina este groasă în capăt, e semn că vom avea o iarnă grea, cu multă zăpadă, însă, dacă este subțire, arată că va fi iarna săracă în omăt, iar anul nou nu va fi îmbelșugat.

Bradul de Crăciun

Un obicei specific sărbătorilor de iarnă este aducerea în casă și împodobirea unui brad. Un cântec specific spune: O brad frumos, o brad frumos, / Cu cetina tot verde… / Tu ești copacul credincios, / Ce frunza nu și-o pierde…

Încă din Antichitate, oamenii se închinau la pomi numiți de ei sacri. Druizii socoteau stejarul drept copac sfânt. Egiptenii aveau palmierul, iar scandinavii și romanii – bradul!

Romanii, în timpul Saturnaliei, împodobeau bradul cu boabe roșii.

(Saturnaliile: Începând din ziua de 17 și terminându-se cu ziua de 23 Decembrie, erau zile de sărbătoare în onoarea zeului roman Saturn, zi care coincidea cu solstițiul de iarnă. Pentru vechile civilizații antecreștine aceasta era ziua nașterii zeilor, când zilele începeau să se lungească, iar omul era binecuvântat prin renașterea naturii. În calendarele romane, ziua de 25 decembrie era indicată drept ziua nașterii Soarelui, ajuns în imperiul roman prin pătrunderea Mithraismului oriental, iar biserica creștină a adoptat această dată drept zi de naștere a lui Iisus Hristos spre a îmbina cultura ante-creștină cu cea creștină și spre a-i converti pe oameni la creștinism. Festivitățile de Anul Nou au originea în Babilon, apoi se transmit în Grecia și în cele din urmă la Roma. Romanii au numit-o Saturnalia – în cinstea lui Saturn. Printre romani era o sărbătoare extrem de populară – un timp de distracție, băutură și orgii – care se termina cu sacrificii umane.)

Astăzi, boabele s-au transformat în globuri, alături de care se folosește beteală. Pomul de Crăciun, îndeopște bradul, cu podoabele și cântecele aferente, constituie tot o influență apuseană de dată relativ recentă. Crăciunul românesc tradițional nu-l cunoștea, bradul având la noi alte întrebuințări rituale (legate mai ales de naștere, nuntă sau înmormântare). Desigur, în obiceiul actual se recunoaște (chiar dacă nu mai este decât rareori conștientizată) vechea simbolistică a stâlpului lumii (axis mundi), sugerând corespondența între pământ și cer. Pomul împodobit devine astfel, o imagine a cosmosului și a naturii atotdăruitoare. Bradul este preferat pentru însușirea lui de a-și păstra cetina tot verde, sugerând ideea vitalității eterne. S-a încetățenit obiceiul ca bradul să fie gătit în ziua de Ajun și desfăcut după Anul Nou (cu care pare, de altfel, mai potrivit decât cu Crăciunul).

Descreștinarea lumii contemporane se reflectă trist și în desacralizarea Crăciunului. Omul recent e mai preocupat de brad și de darurile Moșului decât de scenariul Nativității, pe care aproape că-l ignoră.

Moș Ajunul

Ajunul Crăciunului apare personificat în chipul unui moș cumsecade, frate mai mic a lui Moș Crăciun și despre care se spune că ar fi fost păstor de oi sau de capre. Acesta pare mai autohton decât Moș Crăciunul actul, importat din Occident (Santa Claus). Românul se pune să chefuiască încă din seara de Ajun, când în unele părți se crede că vin și sufletele morților să petreacă laolaltă cu cei vii. Ca atare, pe masă se pune mâncare și pentru cei duși: colaci, turte și cozonaci. Copiii umblă cu Moș Ajunul (Ne dați ori nu ne dați…?)  și primesc mai ales nuci și covrigi. E bine să se împartă bucate, atât în numele morților, cât și ca semn de belșug, fiind, prin excelență timpul darurilor.  Lipsa reciprocității în această privință e rău văzută, iar pe alocuri se crede că zgârciții încasează pedepse de la Moșul (cele mai grele fiind ale acelora care nu-i primesc pe urători în noaptea mare a lui Ajun). Dăruitul de bani nu intră în tradiție, unde era o lume a economiei domestice, bazată mai mult pe troc decât pe monedă. El s-a încetățenit în orașe, așa, ca un fel de surogat.

Ajunul Crăciunului reprezintă un moment deosebit, care se petrece alături de cei dragi. Acum se împodobește celebrul brad de Crăciun și se fac ultimele pregătiri pentru ziua ce va urma.

Colindul de Moș Ajun  – scurt istoric

Colindul de Moș Ajun datează din vremuri străbune și creștine, fiind cel mai vechi mesaj dus de copii, despre vestea Nașterii Pruncului Iisus, preluat din înțelepciunea tradițional-creștină de fiecare generație, ca moștenire spirituală, spre dăinuire în veacul veacurilor. Din punct de vedere etimologic, cuvântul colind deriva din latinescul colo-colare, care înseamnă „ceea ce trebuie respectat, cinstit”. Sunt persoane care susțin că acest termen vine de la latinescul „calendae”, care provine din „calare” (chemare).

Obiceiul colindatului are și menirea de a ne atrage atenția că este necesară pregătirea sufletească și trupească pentru ca Hristos să Se nască tainic în fiecare dintre noi. Colindele ne descoperă că Întruparea Mântuitorului are ca scop mântuirea neamului omenesc.

În trecut, nu se cântau colinde înainte de 6 decembrie, ziua cinstirii Sfântului Ierarh Nicolae. Cetele de colindători erau de mai multe feluri: cei mici plecau la colindat în prima parte a zilei Ajunului Domnului și cântau colindul „Buna dimineața la Moș Ajun”. Flăcăii satului colindau după lăsarea serii în mod deosebit la familiile care aveau fete necăsătorite. Fata din casa colindată avea datoria de a pregăti un colac pe care trebuia să-l dăruiască flăcăului pe care îl plăcea. Flăcăul păstra colacul dacă o îndrăgea pe fată, iar în caz contrar îl așeza în stâlpul porții casei. Exista și obiceiul ca cei căsătoriți să colinde alte familii până târziu în noapte. De reținut: în trecut fetele nu mergeau la colindat.

Colindele au o mulțime de variante și versiuni, specifice diferitelor regiuni de unde provin. Un lucru pe care nu trebuie să-l uităm este acela că rolul colindelor este de a fi cântate în grup, după cum păstorii din Betleem și magii de la Răsărit nu s-au închinat singuri Pruncului Iisus.

Colindele au circulat prin viu grai, ele fiind consemnate în scris și notate muzical, mult mai târziu. Colindele au o bază biblică, ele descoperă în versuri faptele relatate de Evangheliști în legătură cu evenimentul sfânt al Nașterii Domnului. Nu numai vestea pe care o împărtășesc aceste cântări este minunată, ci și modul în care poporul român a compus, a interpretat și a transmis colindele. Mitropolitul Antonie Plămădeală afirma că „se prind așa de ușor și se transmit cu ușurință de la o generație la alta, tocmai pentru că au reușit să prindă cuvintele în cele mai adecvate melodii care răspund sensibilității noastre celei mai adânci”.

Pe teritoriul României are forme de conținut și incantație în funcție de zona geografică, cel mai autentic fiind considerat colindul din Moldova și nordul Munteniei, unde începe în zorii zilei de Ajun, cu cete de copii din zonele rurale (nu aiurea în tramvai, autobuz, scările de bloc sau pe străzi în zona urbană, ca o formă de cerșit). Copiii fără prihană simbolizează spiritul inocenței, asemeni Pruncului Iisus, ca mesageri ai Nașterii Domnului ce intră în curțile sătenilor și încep cântarea la ușă sau geam.

Ei sunt însoțiți de câte o călăuză sau vătaf, (părinte al unui copil din grup) cu câte o bâtă în mână, cu care să-i apere pe copii de câini numai până la poarta fiecărui sătean, deoarece în această noapte, câinii sunt ținuți legați, iar localnicii respectând obiceiul, își pregătesc din timp, merinde și bănuți pentru colindători, dar și un blid sau o strachină cu toate semințele și roadele pământului (grâu, porumb, fasole, nuci, alune, prune uscate, poame, pere, mere… ) pentru a fi aruncate în urma lor, spre rodnicia pământului din anul următor.

La fel se aruncă și în urma preotului, atunci când umblă cu Icoana, în fiecare casă vestind Nașterea Mântuitorului.

Călăuza sau vătaful nu participă niciodată la „Colindul Inocenței” care nu se mai cântă după prânz și nicidecum seara, începând cu „Bună dimineața la Moș Ajun/ Și mâine cu bine la Moș Crăciun…”! și se încheie tot cu „Bună dimineața la Moș Ajun/ Și mâine cu bine la Moș Crăciun!/La anul și la mulți ani!”, iar versificația este aceeași din vremea copilăriei noastre, când așteptam Crăciunul cu trăistuța pentru merinde pregătită din timp, un săcuț cu baieră de susținere pe umăr, din pânză albă, confecționat de mama sau bunica.

Moș Ajunul este singurul colind la care participă băieți și fete (toți fiind copii neprihăniți), ulterior, Plugușorul fiind colindul băieților, iar Sorcova este atribuită fetelor.

COLIND DE MOȘ AJUN

Bună dimineața la Moș Ajun

Și mâine cu bine la Moș Crăciun!

Moș Crăciun cel mai Bătrân

Pune la copii în sân:

Mere, pere, nuci, covrigi,

Câte-un gologan de cinci,

La Anul să mai venim,

Sănătoși să vă găsim,

Cu paharul plin de vin,

La toarta paharului,

Floricica Raiului!

Bună dimineața la Moș Ajun

Și mâine cu bine la Moș Crăciun!

La Anul și la mulți ani!

DATINĂ DE MOȘ AJUN

De Moș Ajun în poartă bat

Copii voioși, la colindat.

Intră-n casa creștinului

Cu datina Crăciunului.

Vestesc la omul credincios,

Despre Nașterea lui Hristos,

Ca unic Împărat Ceresc.

La praznic mare, creștinesc.

Cu urări în gândul-tolbă,

N-au timp de prea multă vorbă.

Schimbă urări cu parale,

Pentru buzunare goale.

Strigă-n cor, cât pot de tare,

Făcând gălăgie mare;

Gazdelor să le colinde,

Umplând traista cu merinde.

Sunt plătiți pentru urare,

Cu un ban la fiecare,

Cu fructe, dulciuri și colaci,

Ce poartă obiceiuri dragi.

Colindei mai dau o rundă,

Toți vecinii să-i audă,

Ca să le pregătească bani

Și covrigi de ,,La mulți ani!”

Crăciunul – Nașterea Domnului – 25 decembrie

Astăzi S-a născut Hristos!

Și minunea întrupării Lui mai presus de legile firii a uimit întreg pământul, a înnoit toată lumea, a rupt istoria omenirii în două și, străbătând cele douăzeci de secole, ni se face cunoscută nouă astăzi. Astăzi S-a născut Mesia! Și vestea aceasta pe care au adus-o din cer îngerii, pe care au primit-o întâi păstorii, ca un fulger s-a revărsat peste toate marginile.

Vestea aceasta, care l-a tulburat pe Irod “și tot Ierusalimul cu dânsul”, ca o trâmbiță duhovnicească a răsunat din veac în veac, din hotar în hotar, de la țărm, și a ajuns astăzi și la inimile noastre. Vestea aceasta auzind-o, săracii s-au bucurat, păcătoșii s-au veselit, orbii s-au luminat, bolnavii s-au mângâiat, iar șchiopii au săltat. Vestea aceasta auzind-o, ritorii în nedumerire au căzut, caci ea pe învățați i-a făcut să tacă, pe filozofi să se rușineze, pe împărați să se cutremure. Vestea aceasta pe mame le-a făcut să se bucure, pe fecioare să cânte, iar pe prunci să dănțuiască.

Cel dintâi praznic împărătesc cu dată fixă, în ordinea firească (cronologică) a vieții Mântuitorului, este Nașterea, numită în popor și Crăciunul, la 25 decembrie, este sărbătoarea anuală a nașterii cu trup a Domnului nostru Iisus Hristos.  Ea a fost vestită prin proroci, care au arătat locul nașterii, seminția din care Se va naște și multe alte semne. Pare a fi cea dintâi sărbătoare specific creștină, dintre cele ale Mântuitorului, deși nu este tot atât de veche ca Paștile sau Rusaliile, a căror origine stă în legătură cu sărbătorile iudaice corespunzătoare.

Fiul lui Dumnezeu s-a născut din Fecioara Maria, care, la vremea nașterii Sale, era logodită cu dreptul Iosif. El a fost născut într-o iesle din Bethleem. Amintim că în acel timp, împăratul Cezar August dăduse porunca de a se face un recensământ general, încât toți erau obligați să ajungă în cetatea strămoșilor pentru a se înregistra. Din acest motiv, Iosif, fiind din neamul lui David, ajunge în Bethleem, locul în care Fecioara Maria Îl va naște pe Hristos. Din Scriptură cunoaștem că Pruncului i-au fost aduse ca daruri: aur, smirna și tămâie. Aur ca unui împărat, tămâie ca unui Dumnezeu și smirnă ca unui arhiereu care urma să moară pentru întreaga omenire. Astfel, există obiceiul ca de Crăciun să oferim și noi daruri. Prin ele răspundem la darul iubirii lui Dumnezeu pentru noi.

Crăciunul a fost prăznuit la date diferite, în Apus și Răsărit. În Apus, cel puțin de prin secolul al III-lea, Crăciunul era prăznuit pe 25 decembrie, în vreme ce în Răsărit, până prin a doua jumătate a secolului al IV-lea, Nașterea Domnului a fost sărbătorită pe 6 ianuarie, împreună cu Botezul Său. Crăciunul s-a prăznuit pentru prima dată separat de Botez în jurul anului 375, în Biserica din Antiohia. În prima jumătate a secolului al V-lea, ziua de 25 decembrie a fost introdusă ca zi a Nașterii Domnului și în Biserica Alexandriei, apoi în cea a Ierusalimului, cuprinzând întregul Răsărit creștin. Armenii păstrează și astăzi ziua de 6 ianuarie ca dată a sărbătorii Nașterii Domnului.

Venirea Mântuitorului Hristos în lume s-a făcut ca oamenii să-L vadă pe Dumnezeu, să-L cunoască, să se pocăiască și să se împărtășească cu Trupul și Sângele Său. Hristos coboară din ceruri pe pământ, ca pe noi, pământenii, să ne înalțe la ceruri.

Să ne străduim să-L slăvim pe Dumnezeu pentru coborârea Lui la noi.

Ziua Crăciunului este una binecuvântată și plină de căldură, pentru că simțim dragostea lui Hristos Care S-a întrupat spre a Se putea întâlni cu noi după căderea și îndepărtarea noastră din Rai.

”Eram răniți de păcat și El a venit ca doctor să ne tămăduiască, eram în pribegie și El a venit ca prieten în locul pribegiei noastre, eram deznădăjduiți și El ne-a adus nădejdea, purtam o prea adâncă durere sufletească și trupească și El ne-a dăruit bucurie. Cum poate omul să nu iubească un asemenea Dumnezeu Care iubește, Care Se naște ca om, Care Se supune la o viață de emigrant în Egipt, Care trăiește toate condițiile tragice ale vieții pe care o trăiește omul și, în cele din urmă, Se jertfește spre a ne mântui?”

Sfinții Bisericii simt în adâncul inimii lor marea dragoste, dragostea gingașă a Celui Care iese din Sine pentru noi, dragostea jertfelnică și autentică a lui Hristos, și această dragoste îi eliberează din orice robie, din orice mâhnire, din orice deznădejde și greutate. Când știi că cineva te iubește cu adevărat, nu mai simți mâhnirile cele din afară, problemele care ne asupresc.

Moș Crăciun

Crăciunul este celebrarea zilei de naștere a Domnului Iisus Hristos. Un colind spune: Că-i născut un domn prea bun / Cu numele lui Crăciun, / Că-i născut un om frumos, / Cu numele lui, Hristos.

Reprezentarea actuală a lui Moș Crăciun cu plete dalbe, îmbrăcat în costum roșu, cu sacul doldora de jucării sau alte atenții, deplasându-se în sanie trasă de reni sau de cerbi, nu ține deloc de vechile tradiții românești, ci reprezintă un împrumut târziu din lumea apuseană. Când vine vorba despre Moș Crăciun, personajul central al sărbătorilor de iarnă, toată lumea știe câte ceva. Bunăoară, toată lumea, și mai ales copiii, îl asociază pe Moș Crăciun cu acel personaj ghiduș, ce apare în toate galantarele super-marketurilor și în reclame la televizor, îmbrăcat într-un costum roșu, cu un sac plin de cadouri în spate, având barba și părul albe. Ce imagine comercială și goală de sens! Alții știu că Moșu’ trăiește undeva în Laponia, de unde, în noaptea de 24/25 decembrie, pornește, într-o sanie trasă de reni, al căror șef este Rudolf, să aducă tuturor copiilor jucăriile pe care le confecționează de-a lungul întregului an cu ajutorul spiridușilor. Frumos, dar…..neconform cu adevăratul sens a lui Moș Crăciun.

Întrebând tradiția românească despre Moș Crăciun, aflăm lucruri deosebit de interesante și surprinzătoare. El este Bătrânul Crăciun, un nume semnificativ, și vom vedea imediat de ce, și Regele Păstorilor. Tradiția creștină spune că Moș Crăciun ar fi fost proprietarul staulului în care a născut Fecioara. Că a fost un om bogat și rău, care ar fi refuzat să dea ajutor Mariei, de n-ar fi intervenit nevastă-sa, Crăciuneasa. Ba mai mult, de furie că femeia i-a ajutat pe străini, el i-ar fi tăiat mâinile de la coate, dar acestea s-au refăcut miraculos în scalda Pruncului. Pentru inima ei bună, Crăciuneasa trece drept patroană a moașelor. În fața unei asemenea minuni, Crăciun însuși se spășește și se creștinează, devenind primul dintre sfinți. S-a spus și că personajul popular ar fi continuarea unei vechi zeități păgâne a locului. În vechime, creștinii sărbătoreau tot acum și Anul Nou, ceea ce explică faptul că Anul nou actual (1 ianuarie) mai este numit pe alocuri și Crăciunul cel mic.

Descolindatul

În lumea satului tradițional, cei care refuzau să-i primească pe colindători, erau sancționați printr-un gest contrar colindatului, numit „descolindat”. Este un obicei pe care nu îl întâlnim în toată țara și constă într-o mulțime de acțiuni negative împotriva celor care nu primeau colindătorii. Doamna Sabina Ispas mărturisește că „de multe ori s-a interpretat această acțiune ca o agresivitate a cetei de colindători, dar în realitate nu este așa, este un mijloc de a elimina din structura rituală acele gospodării care ar fi putut să primejduiască unitatea comunității. Unul din rosturile colindatului era să recreeze în spațiul și timpul sacre, în contextul teofaniei de Crăciun, unitatea spirituală”.

Descolindatul este un termen introdus în circuitul științific de etnologul Petru Caraman, explicându-l prin „a întoarce în rău urârile de bun augur ale colindei sau ale colindelor cântate anterior”.

Smulsul porților, alungarea vitelor și a pasărilor din curte, mânjitul ușilor cu păcură sunt doar câteva din acțiunile specifice descolindatului. Dincolo de aceste acțiuni, descolindatul se lasă cu amenințări și blesteme. Versurile de la descolindat erau de cele mai multe ori contrare celor de bun-augur de la colindat. Atunci când îi primeai pe colindători ți se ura: „Câte cuie pe casă/ Atâția galbeni pe masă!/ Câte paie în ogor/ Atâtea vite-n obor!.”, în vreme ce la descolindat se spunea: „Câte paie sunt în șură/ Atâtea găini moarte-n bătătură!” sau: „Câte cuie sunt pe casă/ Atâția păduchi în casă/ Și-atâția șoareci pe masă!”

Crăciunul de supermarket

Ce bine e când vine Crăciunul! Magazinele se gătesc frumos, apar ofertele de iarnă și rafturile se îndoaie sub greutatea mărfurilor colorate. Miroase a mirodenii și a vin, a cârnați usturoiați și a slănină fiartă în boia, moale ca untul; râde cozonacul din cuptor, cu dinții pătați de cacao și stafide, iar chiftelele se înghesuie unele în altele în farfurii lustruite de gospodine grijulii. Te gândești ce mai ai de cumpărat, cui mai ai de cumpărat…

Alergi prin magazine și iți bucuri ochii cu abundența de mărfuri, alegi ce te lasă buzunarul și împarți banii așa încât să simți că e sărbătoare și să faci câte un cadou mic celor la care ții și celor cu care trebuie să fii atent. Ai chiar un sentiment de împlinire atunci când casiera iți ia banii și vezi că ai coșul plin cu de toate, măcar acum. Ești în rândul lumii, ieși mulțumit din magazin și te gândești că ar fi bine să pui pe tine și un parfum plăcut mirositor, care să arate că trăiești modern, în anul 2017, în Uniunea Europeană și NATO.

Dar parcă tot nu e bine și nu știi de ce. De ce? DE CE? Aaa, daa… Ai făcut cumpărături la același mic magazin de cartier de la care cumperi și peste an, în timp ce lumea cu adevărat modernă se plimbă acum prin cash and carry, super-hipermarketuri, împingând cărucioare silențioase printre rafturi elegante și bine garnisite. Ce e rău în asta? Nu e rău. E chiar bine că în Romania există asemenea magazine elegante și practice, și că lumea dă semne că progresează. Încet, dar sigur. Cântă în ele Stille nacht-uri și Jingle bells-uri, sau chiar colinde românești, dar acestea nu sunt recomandabile, fiindcă n-au ritm și nu îndeamnă subconștient lumea să se miște mai repede către casa de marcat.

Oricum, plutește în aer sărbătoarea. Cum, „care sărbătoare“? Cea din 25 decembrie. N-o știți? E anuală și are de-a face cu Moș Gerilă sau cu Moș Crăciun. Și cu încă cineva, parcă… Nu știu sigur, fiindcă în supermarketuri n-am văzut decât Moși Crăciuni vii sau împăiați, sau mai degrabă împăpușiți. Nici măcar prin brazii scoși la vânzare n-am văzut altceva decât moși și globuri. Eventual cutii de cadouri… Dar, parca mai era ceva, totuși, în 25 decembrie. Poate că străinii știu mai multe decât mine despre asta? Aiurea! Americanii nici măcar nu-i mai zic Christmas. Acum e X-mas.

Ce bine că am întrebat-o pe bunica… Am aflat că, de fapt, e sărbătoarea Nașterii lui Iisus Hristos, Dumnezeul întrupat, adus pe lume de Fecioara Maria, într-o iesle care nu se găsește la nici unul din supermarketuri. Am auzit că ea s-ar găsi în biserici, unde miroase a tămâie și a rugăciune și unde oamenii grăbiți ca mine învață să iubească și să fie mai buni. Am mai auzit că m-aș putea spovedi și că păcatele mele ar putea fi iertate de acest Dumnezeu născut în iesle. Am auzit chiar că sufletul meu ar putea fi mântuit. Cred că am să încerc să petrec acest Crăciun în biserică, bucurându-mă de Nașterea Domnului.

Jocul caprei, obicei străvechi

Jocul caprei constituie una dintre formele elementare ale teatrului popular. Costumația bogată, agilitatea jucătorilor, ritmul alert, versurile şi strigăturile, fac din acest obicei un mic spectacol. Jocul caprei este întâlnit în perioada sărbătorilor de iarnă. Versurile și jocul fac trimitere la ideea fertilizării ca transformare cosmică. „Pe durata jocului, capra dansează, consumând energii vitale, moare și renaște, simbolizând regenerarea ritualică și continuitatea vieții” (Marcel Lutic, etnograf din cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei). Capra moare violent, prin lovire sau împușcare și renaște simbolic.

Capra este personificarea fertilității. Jocul caprei ține de la Crăciun până la Anul Nou. În unele sate din Bucovina, întâlnim mai multe capre sub forma unor cete (Ostra), iar în alte zone ale țării, capra este singură, în prezența ciobanului, a unui moș și a unei babe. Masca este alcătuită dintr-un cap de capră din lemn, cu maxilarul inferior mobil, care este tras cu o sfoară în timpul dansului. Cel mai importat în Jocul caprei este ca mișcările să fie realizate corect de la botul caprei, iar corpul să fie purtat într-o parte ți în alta de la jumătate, să se onduleze. Mișcările trebuie să formeze valuri.

În Transilvania acest joc al caprei este cunoscut sub denumirea de „Turca”. Unul dintre colindători poartă mască și prin dansuri și gesturi transmite anumite mesaje. Acestea sunt explicate de liderul grupului, numit birău. Moartea și învierea „turcii”, vestesc gazdei „trecerea comunității în noul an sub semnul restabilirii ordinii cosmice, cu alte cuvinte triumful vieții asupra morții, a luminii asupra întunericului, a fertilității și fecundității asupra sterilității, a binelui asupra răului” (profesorul etnograf Crăciun Parasca).

Jocul caprei prezintă un scenariu al morții și învierii rituale. Capra cade la pământ și trebuie să fie resuscitată, readusă la viață. Probabil originea este în vechi culte ale divinităților cu înfățișări animaliere care mor și renasc; asta se potrivește foarte bine și cu perioada anului în care timpul vechi, îmbătrânit, uzat al anului este cel care renaște, crește soarele în fiecare zi odată cu solstițiul (Șerban Anghelescu, etnolog la Muzeul Țăranului Român din Capitală).

Jocul caprei – versuri

Foaie verde și-o alună

Bună ziua, ziua bună

Ia deschideți porțile

Să intre căprițele

Ța, ța, ța, căpriță, ța

Nu te da, nu te lăsa

Ța, ța, ța, căpriță, ța

Capra noastră-i cu mărgei

Cu cercei, cu catifeli

Joacă veselă căprița

Toți îs bucuroși de ea.

Ța, ța, ța, căpriță, ța

Nu te da nu te lăsa

Ța, ța, ța, căpriță, ța

Și plecai și eu la târg

Pe căpriță ca s-o vând

Și mergând pe drum, mergând

Aud din urmă strigând:

Cumpărătorul:
– De vânzare-i capra, bade?

Ciobanul:
– De vânzare!

Cumpărătorul:
– Și cât vrei pe ea?

Ciobanul:
– 800 de lei!

Cumpărătorul:
– E blândă, nu împunge?

Ciobanul:
– E blândă, nu împunge.

(capra îl împunge pe cumpărător)

Cumpărătorul:
– Eu îți dau 400 de lei pe ea pentru că împunge.

Ciobanul:
– De cât să-mi dai 400 de lei pe ea, mai bine îi dau un par în cap. (Și o lovește cu bățul, iar capra cade și rămâne nemișcată)

Alaiul:
– Văleu, capra noastră a murit!

Ța, ța, ța, căpriță, ța

Te-o lovit vreo boală grea

Sau pe unde-ai colindat

Veste rea tu ai aflat

Ciobanul:
– Baa! daa capra nu-i moartă și nu din pălitură a leșinat, ci din cele ce-o aflat.

Alaiul:
Scoală tu, căprița mea,

Faptele s-or îndrepta

Și-acum haide să plecăm

Și-alte case colindăm

Ța, ța, ța, căpriță, ța

Nu te da nu te lăsa

Ța, ța, ța, căpriță, ța.

Plugușorul, o colindă agrară

Plugușorul este un obicei general, practicat de români cu prilejul Anului Nou. Obicei agrar, cu adânci rădăcini în spiritualitatea românească, plugușorul este o colindă; o colindă agrară declamată, cu elemente teatrale, având ca subiect munca depusă pentru obținerea pâinii. Plugul, ornat cu hârtie colorată, panglici, șervete, flori, pe care se punea, eventual, și un brad, era o prezență nelipsită în cadrul acestei colinde. Acum este, mai mult, o prezență simbolică, în cadrul urăturilor care li se adresează oficialităților.

Plugușorul se recita din casă-n casă în Ajunul Anului Nou, seara, sau până în dimineața Anului Nou. Era practicat de copii sau adolescenți, ca și acum. Dar se spune că, mai demult, îl practicau numai bărbații în puterea vârstei. Izolat (în județele Botoșani și Galați) este consemnată și prezența femeilor în ceată. În general, se practica în cete mici, de 2-3 inși. Mai demult, se ura și în cete mai mari, care își alegeau un vătaf. Recitarea textului este însoțită de sunetul clopoțeilor, al buhaiului și de pocnetul bicelor. În scenariile mai complexe ale obiceiului apar și instrumente muzicale (fluier, cimpoi, tobă, cobză, vioară), dar și pocnitori și pușcoace, care amplifică atmosfera zgomotoasă în care se desfășoară obiceiul.

Unii cercetători leagă obiceiul, de începutul primăverii, când se sărbătorea, mai demult, Anul Nou. Odată cu stabilirea datei acestuia la 1 ianuarie, se presupune că a migrat și obiceiul. Ca răsplată, colindătorilor li se dădeau colaci, fructe, bani, cârnați, pentru care se mulțumea.

În prezent, plugușorul este mult utilizat pentru felicitarea autorităților și intens mediatizat, ca și majoritatea obiceiurilor de iarnă. Pe la case, în sate și la orașe, se practică în cete mici, de copii, până în dimineața Anului Nou. În unele locuri se mai practică Plugul cel mare, cu plug tras de boi sau purtat de flăcăi. Dar în Moldova, Muntenia și Nordul Dobrogei acesta a fost înlocuit de buhai.

În dimineața Anului Nou, ca o continuare a Plugușorului, copiii umblă cu semănatul. Ei aruncă semințe de grâu, porumb sau orez prin case și peste oameni. Rostesc o urare scurtă prin Bucovina („Sănătate! Anul Nou!”), primind în schimb bani, fructe, nuci, colaci. Mai recent însă s-a generalizat formula de la Sorcova, prezentă inițial, în centrul Moldovei: „Să trăiți/ Să-nfloriți/ ca merii, / ca perii, / În mijlocul verii, / ca toamna cea bogată / De toate-ndestulată!”.

Plugușorul

Aho, aho, copii și frați

Stați puțin și nu-mânați,

Lângă boi v-alăturați

Și cuvântul mi-ascultați:

S-a sculat mai an

Bădica Traian

Și-a încălecat

Pe-un cal învățat,

Cu numele de Graur,

Cu șeaua de aur,

Cu frâu de mătasă,

Cât vița de groasă.

Și în scări s-a ridicat,

Ca s-aleagă-un loc curat

De arat și semănat.

Și-n curând s-a apucat,

Câmpul neted de arat,

În lungiș

Și-n curmeziș

S-a apucat într-o joi,

C-un plug cu doisprezece boi:

Boi bourei

În coadă cu dălbei,

În frunte țintăței.

Mânați flăcăi: hăi, hăi!

Ziua toată a lucrat,

Brazda neagră a răsturnat

Și prin brazde-a semănat

Grâu mărunt și grâu de vară,

Să dea Domnul să răsară.

Și când lucrul a sfârșit

Iată, mare, s-a stârnit,

Un vânt mare pe pământ

Și ploi multe după vânt,

Pământul de-a răcorit

Și sămânța a-ncolțit

La luna, la săptămâna

Își umplu cu aur mâna.

Și se duse ca să vadă

De i-a dat Dumnezeu roadă

Și de-i grâul răsărit

Și de-i spicul aurit.

Mânați flăcăi: hăi, hăi!

Traian iute s-a întors…

Și din grajd pe loc a scos

Un alt cal mai năzdrăvan,

Cum îi place lui Traian:

Negru ca corbul

Iute ca focul,

De nu-l prindea locul;

Cu potcoave de argint

Ce sunt spornici la fugit.

El voios a-ncălecat,

La Tighina a plecat

Și oțel a cumpărat

Ca să facă seceri mari

Pentru secerători tari.

Și să facă seceri mici

Pentru copilași voinici.

Și-a strâns fine și vecine

Și vreo trei babe bătrâne,

Care știu rândul la pâne;

Și pe câmp i-a dus

Și pe toți i-a pus,

La lucrul pământului în răcoarea vântului.

Ei cu stânga apucau

Și cu dreapta secerau

Și prin lan înaintau

De părea ca înotau.

Mânați măi: hăi, hăi!

Alții în urma lor legau

Și clăi mândre ridicau,

Apoi carele-ncărcau

Și pe toate le cărau

În capul pământului,

În bătaia vântului.

Arie pe loc făceau

Și grâul îl trierau;

Harabale încărcau

Și la moară le porneau.

Și turnau deasupra-n coș

Grâu mărunțel de cel roș,

De sub piatră în covată

Curgea făina curată.

Traian mult se bucura,

Zeciuiala morii da

Și voios se înturna.

Iară mândra jupâneasă

Auzea tocmai din casă

Chiotul flăcăilor

Scârțâitul carelor.

Mânați măi: hăi, hăi!

În cămară ea mergea

Și din cui își alegea

Sită mare și cam deasă

Tot ca pânza de mătasă

Și cernea, mare, cernea,

Ninsoare se așternea;

Apoi pâne plămădea

Și-o lăsa până dospea;

Colăcei că învârtea

Pe lopată mi-i culca

Și-n cuptor mi-iarunca;

Apoi iară cu lopata,

Rumeni îi scotea și… gata!

Atunci ea-mpărțea vreo cinci,

La flăcăii cei voinici

Și-mpărțea trei colăcei

La copiii mititei.

Mânați măi: hăi, hăi!

Cum a dat Dumnezeu an,

Holde mândre lui Traian,

Astfel să dea și la voi

Ca s-avem parte și noi.

Să vă fie casa, casă;

Să vă fie masa, masă;

Tot cu mesele întinse

Și făcliile aprinse.

Și la anul să trăiți,

Să vă găsim înfloriți,

Ca merii,

Ca perii,

În mijlocul verii,

Ca toamna cea bogată

De toate-ndestulată.

Aho, aho!

„Plugușorul” tras de boi sau de buhai. După sărbătorile Crăciunului, mai ales în ultimele două zile din an, pe 30 și 31 decembrie, colindătorii revin cu obiceiuri tradiționale din pitorescul național, specifice pentru fiecare zonă geografică, majoritatea purtând denumirea de „Plugușor„.

În Moldova, copiii mai mici merg cu „Plugul mic” de lemn, pe care-l trag prin zăpada din curte, ca şi cum ar ara, în timp ce alţi membri din ceată se adună lângă fereastră, sună din clopoţei şi pocnesc din bice, urându-le gazdelor, belșug și sănătate.

Altă ceată, formată din copii mai mari şi flăcăi, merg cu „Plugul mare”. Ei duc un buhai, format dintr-o doniță din lemn, fără fund, care este acoperită cu o piele argăsită, în mijlocul căreia se află un smoc lung din păr de cal, ce imită mugetul buhaiului, când e tras prin mâini.

Alții, din același grup, poartă clopote şi bice, uneori și un fluieraș sau o zongoră, în sunetul cărora rostesc urături lungi despre bădica Traian: „Dimineaţă s-a sculat, / Pe ochi negri s-a spălat, / La icoană s-a închinat, / Pe cal alb a-ncălecat / Şi cu plugul a plecat / La arat şi semănat…” În continuare, se vorbeşte despre arat şi semănatul „grâului de vară”, secerat cu: „Seceri mari/ Pentru secerători tari / Şi altele mai mititele / Pentru fete ocheşele…”

Prin alte localități, unii gospodari umblă cu „Plugul mare” tras de patru boi, împodobiţi cu colaci în coarne şi acompaniaţi de buhai şi clopote mari.

Cei mai buni urători din sat rostesc cu strigături, urarea agrară, desprinsă din cea mai cunoscută versiune populară – „Pluguşorul”, după textul clasic prelucrat de Vasile Alecsandri.

Urăturile au denumiri variate: „Plug”, „Plugușoare”, „Bicișoare”, sau chiar „Fierărie” și se desfășoară într-o atmosferă ritualică, în care gesturile au semnificaţie simbolică.

Urătorii sunt costumați în ținută populară, specifică zonei din care provin.

Astăzi, obiceiul este perpetuat mai mult la sat și mai puțin la oraș, de cete mici de copii, până în dimineața Anului Nou.

PLUGUȘOR CU PATRU BOI

Aho, aho, copii și frați,

Ia poftiți de ne-ascultați!

C-am pornit încă din zori,

Să urăm de sărbători!

Patru boi am pus la jug

Și de coarne ținem plug.

În frunte e un buhai,

Ce-i mânat cu bici, de-un crai.

Vrem să vă arăm ogorul

Și să cântăm Plugușorul!

Cine, azi, ne este gazdă,

Le semănăm grâu-n brazdă.

Ia deschideți porțile,

Ca să tragem brazdele!

Că-i vremea de semănat

Și colindu-i de urat!

Trageți brazdă, măi flăcăi,

Și sunați din zurgălăi,

Să răsune peste văi!

Mânați măi: Hăi! Hăi!

Grâu mărunt și grâu de vară,

Să răsară-n primăvară!

Dumnezeu să îi dea ploi,

Că e semănat de noi!

Grâul în brazdă să crească

Și-n spic să se aurească!

S-aveți în anul ce vine,

Hambarul plin, pentru pâine.

Ogor cu spice bogate

Pentru mese-mbelșugate,

Pâinea să o rumenească

Doar pe vatră strămoșească!

Să vă intre în hambare,

Grâul pentru bunăstare!

De noi să vă amintiți

Întru mulți ani fericiți!

Iar la Anul, când venim,

Fericiți să vă găsim!

Cu pâine caldă pe masă

Și vin de viță aleasă.

Trageți brazdă măi flăcăi,

Și sunați din zurgălăi!

Mai pocniți din bice, măi,

Să răsune peste văi!

Aho, aho de Anul Nou,

Cu Plugușoru-n ecou,

Plugușor cu patru boi,

Ia mai mânați măi: Hăi! Hăi!

Revelionul să vă fie,

În belșug și bucurie!

În conturi să aveți bani,

La Anul și la mulți ani!

Ia opriți, nu mai mânați!

Pe buhai îl deshămați,

Să-i dați grâușor din brazdă,

Cât timp vă cinstește gazdă.

De-o avea fată frumoasă,

Să-i puneți un semn la casă!

Noroc, unuia să-i fie,

Când o cere de soție!

Dacă vă poftește-n casă

Și vă invită la masă,

Ori vă seamănă cu bani,

Să-i urați: Mulți ani! Mulți ani!

PLUGUȘOR CONTEMPORAN

Aho, aho, copii și frați,

Ochii de la geam nu-i luați!

Să ascultați urătorii

Ce vin de când apar zorii!

Pe Facebook să vă uitați,

La prieteni să urați:

Anul Nou cu sănătate,

Pe masă s-aveți de toate!

Ia mai mânați măi flăcăi

Și sunați din zurgălăi!

Ca să facem o urare,

Gazdelor, la mic și mare:

Cu noroc și bucurie,

Viața-ntreagă să vă fie!

Să aveți belșug în casă

Și copiii pe lângă masă!

Să petreceți an de an,

Cu cârnați și cu ciolan,

Cu vin bun și cozonaci,

La masă cu oaspeți dragi!

Cu pastramă și fripturi,

Cu șorici și răcituri,

Stropite cu țuică fiartă,

Ce fac petrecerea lată.

Noi vă lăsăm sănătoși,

Să petreceți bucuroși,

Cu fete și cu flăcăi;

Ia mai mânați măi: Hăi! Hăi!

Iar dacă ne veți poza,

Oricând ne puteți vedea,

Fără să vă coste bani,

La Anul și la mulți ani!

În ajunul Anului Nou, toată familia se îmbracă în hainele cele mai bune, iar pe masa din casa mare se așează din belșug merinde. Toți membrii familiei rostesc o rugăciune și la lăsarea întunericului începe veselia. În Obcinele Bucovinei, Anul Nou era serbat și pe vremuri, în ziua Sfântului Vasile. Noaptea Anului Nou reprezintă un motiv de veselie și voie bună, pentru că se spune că felul în care îți începi anul este decisiv pentru cel care va urma. Tradițional, numele trecerii dintre ani este Îngropatul anului sau Înnoirea anului, termenul de revelion fiind introdus recent.

Tradiții, Credințe, Obiceiuri prezente în sărbătorile de iarnă

Obiceiurile calendaristice și cele legate de viața de familie sunt o componentă perenă a culturii noastre tradiționale. Cele mai răspândite și mai fastuoase s-au dovedit a fi cele legate de marele Praznic al Crăciunului și de sărbătorirea Anului Nou. Repertoriul tradițional al obiceiurilor și tradițiilor românești cuprinde pe lângă colindele propriu-zise – cântece de stea, vicleimul, plugușorul, sorcova, vasilica, jocuri cu măști (turca, cerbul, brezaia), teatrul popular, dansuri (căluții, călușeii) – și o seamă de datini, practici, superstiții, ziceri, sfaturi cu originea în credințe și mituri străvechi sau creștine. Dintre acestea, care exprimă înțelepciunea populară, realul sau fantasticul, esențe ale bogăției noastre spirituale, redăm câteva specifice diferitelor zone ale țării.

– Se spune că Dumnezeu a lăsat Crăciunul, ca omul să fie în această zi sătul. Cine nu are porc gras de Crăciun nu poate spune că a fost fericit în acel an.

– În unele zone ale țării, porcul se taie de Ignat, adică în 20 decembrie. Se zice că porcul care n-a fost tăiat în această zi nu se mai îngrașă, căci și-a văzut cuțitul. Sângele scurs din porc după ce a fost înjunghiat se pune la uscat, apoi se macină și se afumă cu el, peste an, copiii ca să le treacă de guturai, de spaimă și de alte boli.

– În Bucovina, în Ajunul Crăciunului se pun pe masă un colac și un pahar de apă, deoarece se crede că sufletele celor răposați vin în această noapte pe la casele lor, gustă din colac și-și udă gura cu apă.

– În Ajunul Crăciunului, cei ce cresc albine, nu dau nimic din casă, ca albinelor să le meargă bine și să nu părăsească stupul pe vremea roitului.

– În Ajunul Crăciunului nu e bine să te bați, nici măcar în glumă, cu cineva, căci faci buboaie peste an.

– După Crăciun să nu mai fie lăsați copiii să mai spună colinde, că fac bube.

– Acolo unde este datina de a tăia porcul înainte de Crăciun, gospodinele pregătesc o mâncare din carne macră de porc cu ceapă și slănină, din care sunt ospătați cei dintâi dintre străinii ce le calcă pragul casei, acestei mâncări i se spune „pomana porcului„.

– În unele sate maramureșene se zice că-i blestemată femeia care nu pune de Crăciun pe masă fața de masă cu ciocălăi, pe pereți șterguri tărcate (brodate) și pe pat perne cu fețe tărcate.

– Cu o săptămână înainte de Crăciun, în zona Codru din Maramureș încep pregătirile pentru colindat, culminând în cele două zile anterioare sărbătorii, când se pregătesc mâncărurile și se împodobesc interioarele locuințelor: masa cu față brodată, fețe de perne ornamentate, pe pereți se pun șterguri și blide ornamentate, crengi de brad, banița, busuioc, brebenoc.

– Aluatul frământat în noaptea de Crăciun e bun de deochi pentru vite.

– Se crede că la miezul nopții, înspre Crăciun, apa se preface în vin, iar dobitoacele vorbesc.

– La cele trei sărbători mari – Crăciun, Paște și Rusalii – să te speli cu apă în care au fost puși bani de argint și vei fi bănos.

– Nu e bine ca în Ajunul Crăciunului să fie pus pe masă mai întâi rachiul, pentru că nu el are întâietate în această seară, ci bucatele.

– Dacă visezi grâu verde în postul Crăciunului e semn bun, că anul care vine are să fie mănos în toate.

– În Ajunul Crăciunului se leagă pomii cu paie, pentru ca acești pomi să lege rod bogat.

– În Ajunul Crăciunului se ung pâinile pe deasupra cu muruială de faină de grâu, ca ele să nu crape, iar cu muruiala care a rămas, se ung pomii din gradină, ca ei să fie în vară încărcați de roade.

– În Ziua de Crăciun nu se matură în casă, ci a doua zi, și după ce ai maturat du gunoiul acela la pomi, că-i ajută să fie roditori.

– Pomul Crăciunului îmbracă în sate din zona Codru aspecte diferite, deosebindu-se de bradul cu elemente ornamentale cumpărate din oraș. Cel mai răspândit era pomul cu cercuri din nuiele de salcie sau din sârmă, îmbrăcate în hârtie colorată, peste ele sunt trecute sfori din ață de fuior pe care sunt înșirate boabe de fasole albă.

– În alte sate se făcea pom împodobit cu paie de grâu tăiate scurt și înșirate pe sfoară, delimitate de floricele de porumb. Fasolea albă simboliza „curățirea sufletului”. Unii locuitori preferau pomul de vâsc, pe care se aplicau panglici de hârtie colorată.

– În Ajunul Crăciunului se dă copiilor să mănânce bostan, ca să fie grași peste an.

– În Bucovina, colacii Crăciunului se făceau în formă de 8 și se păstrau până primăvara când se afumau și se tămâiau boii și plugul înainte de pornitul la arat, apoi colacii erau mâncați de plugari în țarină.

– În anumite sate din Transilvania se pune, în Ajunul Crăciunului, pe un scaun, în tinda casei, fân și pe el un colac și in jurul colacului un număr de coci corespunzător numărului de animale din gospodărie. Cocii se dădeau la animale împreună cu fânul ca să se înmulțească și să fie „an bun”.

– În seara de 23 spre 24 decembrie, până după miezul nopții și în unele locuri până la ziuă, cete de copii merg din casă în casă cu colinda: Moș-Ajunul, Buna-dimineața, Colindișul sau Buna-dimineața la Moș-Ajun. În unele parți din Ardeal, copiii care merg cu colindatul se numesc piterei sau pizerei. După credința populară, ei sunt purtători de noroc și fericire.

– Prin unele parți, băieții, dar mai cu seamă cântăreții bisericești umblă cu icoana în ziua de Ajunul Crăciunului – o icoană pe care este zugrăvită nașterea lui Iisus Hristos în mijlocul staulului.

– Oamenii, când se dau la băut rachiu sau vin în sărbătorile Crăciunului, nu zic că beau, ci că se cinstesc.

– În unele părți,  aproape de revărsatul zorilor, colindători cu lăutari sau fără lăutari pleacă pe la casele gospodarilor înstăriți și le cântă la fereastră un cântec sau mai multe, aceste cântece numindu-se „zori”, spunându-se că atunci „cântă zorile”.

– Prin Transilvania, se înțelege sub numele de „zorit”, datina de a se cânta colinde de către feciori și oameni însurați la „zoritul” în ziua de Crăciun.

– Începând cu întâia zi de Crăciun și în următoarele zile ale acestei sărbători, copiii umblă cu Steaua, cântând colinde de stea prin care vestesc nașterea lui Iisus Hristos.

– „Vicliemul” sau „Irozii” este datina prin care tinerii reprezintă la Crăciun nașterea lui lisus Hristos, șiretenia lui Irod, care a poruncit uciderea pruncilor, de a afla Pruncul și adesea înfruntarea necredinței, personificate printr-un copil sau printr-un cioban.

– Capra, Turca, Brezaia fac parte dintre datinile de Crăciun și Anul Nou. Dimitrie Cantemir spune în „Descrierea Moldovei” ca „Turca este o joacă iscodită încă din vremurile bătrâne, din pricina ciudei și scârbei ce o aveau moldovenii împotriva turcilor”. Cu turca, capra sau brezaia umblă tinerii începând de la Ignat și sfârșind cu zilele Crăciunului și prin unele parți în ziua de Sf. Vasile până seara. Numele de Turca, Capra sau Brezaia îl poartă unul dintre tinerii mascați.

– Despre cei Trei Crai de la Răsărit sau Magii călători se spune că au venit să se închine lui lisus, după unii din Arabia Fericită, iar după alții din Persia. Tradiția ne arată că ei se numesc: Melchior, Gaspard și Balthazar.

– Datina împodobirii bradului de Crăciun pare a fi de obârșie germană, așa cum este și cântecul „O, brad frumos!”. În Germania, această sărbătoare este cunoscută sub numele de Cristbaum.

– Împodobirea Pomului de Crăciun a pătruns din Alsacia în Franța la sfârșitul secolului al XIX-lea, precum și în Țările de Jos, Spania, Italia, Elveția. Tot pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, această datină se întâlnește în casele nemților din orașele românești și apoi se răspândește pe cuprinsul țării, odată cu cântecul bradului „O, Tannenbaum!” (O, brad faimos!)

– Despre Moș Ajun se spune că a fost baciul aflat în slujba lui Moș Crăciun, stăpânul staulului unde Maica Domnului l-a născut pe lisus Hristos.

– Colinda a dobândit o destinație precisă ca formă de magie benefică, ea marcând rodnicia câmpurilor, sporul animalelor, domestice, creșterea copiilor, împlinirea prin căsătorie a tinerilor, pacea și tihna bătrânilor, influențarea, în sens pozitiv, a vieții oamenilor și a naturii.

– Vinul era în unele regiuni ale țării și simbol al comuniunii, al unirii a doi tineri. În momentul solemn al căsătoriei li se toarnă vin peste mâinile lor împreunate, simbolizând puterea vieții, trăinicia și fericirea noii familii.

– „Paharul de aur” este paharul ritual cu care se bea la zile mari, cum este sărbătoarea Crăciunului, din care s-a băut cândva în momente solemne, la botez , la cununie, și care reprezentă un bun al familiei, transmițând-se din generație în generație. La origine are un înțeles magic, proprietăți curative, unele dintre astfel de pahare poarta inscripții cu caracter misterios.

– A doua zi de Crăciun se reia jocul duminical întrerupt vreme de șase săptămâni, și tot atunci fetele, pe alocuri și flăcăii, își fac intrarea în ceata feciorească.

– Crucea sau troița ridicate la hotarul satului au menirea să consacre caracterul sacru al locului, să delimiteze și să apere spațiul propriu satului de ființe demonice și totodată și comunitățile pe care le adăpostesc.

– Fiecare om are un copac frate. Sădirea unui copac în gradină, în parc sau în orice alt loc aduce noroc. Confesându-te copacului, dobândești o forță fizică sporită și tărie sufletească. Copacii, ca și florile, au anumite semnificații: afinul semnifică nevoia de libertate; alunul – bunătate, sinceritate; bradul – teama de suferință; castanul – teama nevinovată; frasinul – amabilitate; gorunul – noroc surprinzător; liliacul – iubire; mărul -invidie, nedreptate; măslinul – pace și împăcare; mesteacănul – fericire în familie; nucul – însănătoșire; paltinul – atenție la libertatea pe care o ai; piersicul – dificultăți; plopul – prietenie, devotament; prunul – făgăduieli uitate; salcia – respect; salcâmul – pudoare; socul – pierderea unui prieten; stejarul – iubire sinceră; teiul – iubire conjugală; ulmul – prietenie trainică; vișinul – lipsa de inițiativă; vița de vie – petrecere; zmeurul – discordie.

– Semnificațiile populare ale unor flori: albăstrelele – delicatețe; brândușa – regret; bujorul – rușine ; busuiocul – sărăcie; crinul – iubire ideală; garoafa – iubire pătimașă; ghiocelul -nădejde; iasomia – bucurie; laleaua – reușită deosebită; lăcrimioara – noroc și prosperitate; liliacul – iubire care se naște; macul – liniște, sănătate; margareta – candoare; narcisa – egoism, amor propriu; nufărul – răceală în iubire; nu-mă-uita – bucurie efemeră; odoleanul – gelozie, cearta; sulfina – noutate; vioreaua – aventura primejdioasă; trandafirul – iubire și frumusețe.

– Aduc noroc și se oferă ca dar: paharul de cristal, șalul, vioara, mânușile, lampa (veioza), tabloul înrămat, blana frumoasă, medalia gravată, cartea, bijuteriile din aur sau argint, parfumurile cu mirosuri dulci.

– Nu aduc noroc și nu se oferă cadou: cuțite, călimară, valiză, creion, cuie, pilă de unghii, centură, fular, umbrelă, oglindă, batista, ace de cravată, ace de păr, parfumuri cu mirosuri violente, perle negre, farfurii, papuci.

– În noaptea Anului Nou, în Țara Chioarului, fetele ies în ogradă și numără nouă stele și dacă a noua stea este mai strălucitoare înseamnă că și ursitul ei va fi frumos, va fi voinic, apoi o roagă pe stea sa-i aducă ursitul.

– La miezul nopții, de Anul Nou, fetele iau de pe masă colacul ornamentat care se ține pe masa de sărbători, îl țin pe vârful capului, se așează pe tăietor și așteaptă să audă un sunet dintr-o direcție oarecare și din ce parte vine sunetul, în acea parte își va găsi ursitul.

– În Țara Oașului, în vatra focului de la stână se introduc patru potcoave pe care, după ce se înroșesc, se mulg oile peste ele, crezându-se că oile „stricate”, care nu dau lapte, se vindecă datorită funcției magice a fierului.

– În tinda casei se pune un vas de grâu ca să treacă colindătorii peste el, apoi grâul se dă la păsări și la animale, „să fie cu spor ca și colindătorii”.

– În Ajunul Anului Nou, feciorii care merg la colindat schimbă porțile unor săteni care s-au certat în cursul anului, determinându-i astfel să vorbească și să se împace.

– În ziua de Crăciun nu se scoate gunoiul afară decât a doua zi, deoarece dacă-l arunci „îți arunci norocul!”

– În părțile Muscelului se crede că primele patru zile, începând cu 24 decembrie, corespund în ordine celor patru anotimpuri: prima zi e de primăvară, a doua de vară, a treia de toamnă și a patra de iarnă, și cum va fi vremea în aceste zile așa vor fi si anotimpurile.

– În seara de Crăciun, în satele maramureșene, se ung cu usturoi vitele pe la coarne și solduri, și ușile de la grajduri pentru a alunga spiritele rele să nu ia laptele vacilor. Cu usturoi se ung și oamenii pe frunte, pe spate, la coate și la genunchi, precum și ușile și ferestrele casei pentru a îndepărta demonii nopții.

– În dimineața de Crăciun e bine să ne spălam cu apă curată, luată dintr-un izvor sau fântână în care punem o monedă de argint, pentru ca tot anul să fim curați ca argintul și feriți de boli.

– În noaptea de Crăciun nu-i îngăduit nimănui să doarmă în grajduri, deoarece în acea noapte boii vorbesc unii cu alții, în limba lor, despre Iisus Hristos, cel născut în iesle și încălzit de vite cu suflarea lor.

– În zonele Făgăraș și Mureș este obiceiul ca de Anul Nou să se pună pe masă 12 farfurii sub care se ascund diferite obiecte. Fete și feciori sau perechi de fete și feciori intră pe rând în casă și întorc fiecare dintre ei câte o farfurie și ce se află sub farfurie le arată că așa le va fi ursitul(a) sau că așa le va fi norocul dacă se vor căsători: oglinda = mândrie; paharul de țuică = băutor; pâinea = bogăție; cărbunele = negru la suflet; sarea = sărăcie; creionul = domn; bani = avuție. Se face haz de aceste preziceri.

– Se crede că în timp ce omul strănută, îi intră sau îi iese prin nări un duh rău sau o părticică din suflet. De aceea, pentru a nu se întâmpla ceva rău celui ce strănută, se recurge la rostirea unei urâri: „Doamne ajută!”, „Să-ți fie de bine!”, „Sănătate!”.

– Când strănuți de mai multe ori la rând e semn că vei face chef.

Semnificațiile unor întâmplări:

– Ai noroc:

     – dacă verși vin pe masă

     – dacă răstorni cutia de chibrituri

     – dacă atingi cocoașa unui cocoșat

     – dacă strici un pahar de culoare albă

     – dacă îți țiuie urechea stângă

     – dacă dai pomană unui sărac.

Diferite superstiții:

 – Pâinea să nu se pună cu coaja de jos în sus că trage a sărăcie.

– Dacă cineva bea ceai și varsă din el din întâmplare, e semn bun.

– Când te mănâncă palma dreaptă e semn că vei da bani altei persoane, iar dacă te mănâncă palma stângă înseamnă că vei primi bani.

– Femeia care poartă cercei schimbați, adică unul de la o pereche și altul de la alta, e semn că își va schimba și bărbatul.

– Dacă porți o cămașă pe dos e semn că ți se întoarce norocul spre rău.

– Când cineva își muscă limba e semn că cineva îl vorbește de rău.

– Dacă la masă se varsă vin din pahar din greșeală înseamnă că va fi veselie.

– Când cocosul cântă în fata ușii sau a ferestrei vestește sosirea unor musafiri.

 Semne de timp:

– Dacă începutul lui decembrie va fi geros, tot așa va fi vremea zece săptămâni.

– Când câinii latră la lună, urmează ger mare.

– Când porcii de îngrășat mănâncă bine, va fi timp senin.

– După o iarnă grea, urmează un an mănos.

– Zăpada multă și gerul din decembrie vestesc grâu și bucate din belșug.

– Gâște sălbatice multe sunt vestitoare ale iernii grele.

– De va ploua la începutul lunii noiembrie, săptămâna Crăciunului va fi geroasă.

– Neaua multa de pe pomi însemnă muguri puțini pe pomi în primăvară.

– Ianuarie cald nu e semn de an mănos.

– Ianuarie uscat și geros aduce Faur umed.

– Când se trag norii spre miazăzi, urmează frig, iar când e spre miazănoapte, căldură.

 Cum ne îmbrăcăm de sărbători – semnificațiile unor culori

– Alb – liniște, inocență, virtute, castitate, împăcare

     – caracterizează persoanele expansive, suave, puritane.

– Albastru – liniște, satisfacție, tandrețe, iubire, afecțiune

     – caracterizează persoanele concentrice, pasive, senzitive, perceptive, unificative

– Galben – aspirație, originalitate, veselie, spontaneitate

     – caracterizează persoanele active, proiective, expansive, investigative.

– Gri – melancolie, tristețe, plictiseală

     – caracterizează persoanele deprimate, închise, cu tendințe de izolare, cu stare de amărăciune.

– Negru – sobrietate, tristețe, doliu, singurătate, despărțire, moarte

– Portocaliu – exprimă dorință, excitabilitate, dominanță, erotism

     –  este specifică persoanei active, ofensive, competitive, sociabile.

– Roșu – voință, dominanță, ardoare, erotism, acțiune, însuflețire

     – specifică persoanei active, excentrice, autonome, locomotorie, dominatoare, erotice, competitive.

– Verde – concentrare, renaștere, siguranță, îndrăzneală, abstinență, autoevaluare, persistență
– caracterizează persoanele pasive, defensive, autonome, reținute, posesive, imuabile.

Calendarul din cărbuni și de ceapă din noaptea Anului Nou

În trecut, când viața oamenilor depindea de recoltele obținute, de Anul Nou țăranii încercau să afle cum va fi vremea în anul următor, ca să știe când să are și să semene. Astfel, în noaptea Anului Nou, țăranii apelau la „calendarul din cărbuni”. Alegeau câțiva cărbuni aprinși și le dădeau numele plantelor pe care doreau să le semene: orz, ovăz, grâu, secară etc.  și după cantitatea de cenușă rezultată în urma arderii complete și a stingerii cărbunilor, se vedea cât de bună va fi recolta.

Era folosit și calendarul de ceapă. În 12 foi de ceapă erau puse cantități egale de sare și erau lăsate pe pervazul ferestrei. Fiecare foaie de ceapă simboliza o lună din anul calendaristic. A doua zi, se putea observa gradul de umiditate. În funcție de umiditate, se știa care luni ale anului vor fi secetoase și care ploioase. Și aceasta era o previziune importantă pentru agricultor.

Atât de importantă era recolta, încât și prin colinde li se urau oamenilor să aibă parte de recolte îmbelșugate. Exista tradiția ca atunci când flăcăii mergeau cu Plugușorul să folosească un plug adevărat. Cu el trăgeau o brazdă prin curtea gospodarului ca să-i meargă bine semănaturile. Tot în ajunul Anului Nou se mergea și cu semănatul.

Aruncau în brazda proaspătă semințe de grâu, porumb, secara și ovăz. Sau aruncau grâul peste casă, să crească cât casa. Așa sperau să obțină o recoltă bogată în anul următor.

Creanga de aur – vâscul

De sărbători, în casele românilor, dar și în multe case din statele europene pot fi văzute atârnate deasupra ușilor sau agățate de lustre bobițele albe ale crenguțelor de vâsc. De unde provine acest obicei și de ce este atât de apreciată planta numita vâsc?

Conform unor mituri și legende, ramura de vâsc (creanga de aur) este un simbol universal al regenerării și nemuririi, asociată cu forța, înțelepciunea și cunoașterea, virtuți care o apropie din punct de vedere simbolic de Sfinxul egiptean. Legenda spune că la o mie de ani, vâscul face o creangă de aur, iar cine are norocul să o găsească capătă puteri miraculoase și devine nemuritor.

Pe de o parte, în concepția unor credințe străvechi, creanga de vâsc deschide Infernul, având puteri magice, îndepărtând demonii și conferind nemurire, pentru că nu este atacată de foc.

Folosită de Enea și Orfeu în călătoriile lor subpământene, creanga de aur este simbolul luminii care permite explorarea Infernului fără pierderea sufletului.

În medicina tradițională, vâscul este o plantă semi-parazită, ce se dezvoltă pe ramurile unor pomi fructiferi sau a unor arbori. Sunt cunoscute efectele benefice ale vâscului în diferite afecțiuni, în special planta care se recoltează de pe măr, prun sau păr. În schimb, cel adunat din păduri, de pe stejar, de pe conifer sau chiar tei este toxic. Extractul de rămurele și frunze de vâsc este un excepțional vaso-dilatator coronarian, folosit foarte mult în vindecarea tumorilor intra-craniene. De asemenea, se știu efectele benefice ale ceaiului și sucului de vâsc care sunt folosite în tămăduirea bolilor de inimă.

Pe de altă parte, potrivit concepției druide, vâscul este considerată o planta sacră, simbolizând viața eternă, la fel ca și pomul de crăciun. Preoții druizi tăiau vâscul de pe stejar cu o seceră de aur în cadrul unor ceremonii religioase speciale, iar ramurile trebuiau prinse înainte de a atinge pământul. Apoi, aceștia rupeau crengile de vâsc în mai multe rămurele și le împărțeau credincioșilor care le atârnau deasupra ușilor ca protecție împotriva fenomenelor meteo periculoase și a calamităților naturale. O legendă spune că doi conducători de armate care urmau să se confrunte, s-au întâlnit într-o pădure și întâmplarea a făcut ca în stejarul sub care s-au oprit să fie o creangă de vâsc, fapt care a dus la încheierea păcii.

Apoi, majoritatea europenilor consideră că vâscul este una dintre cele mai misterioase și magice plante. În concepția folclorică europeană, vâscul este o plantă de leac și farmece, un apărător al vieții, al fertilității și un bun afrodisiac. În acest sens, scandinavii considerau că această plantă veșnic verde aduce noroc și bunăstare. Aceștia vedeau în vâsc o plantă a păcii și armoniei, asociind-o cu Frigga, zeița dragostei. De asemenea, potrivit unei credințe străvechi, în Marea Britanie, se crede că planta a fost adusă de fulgere și trăsnete pe crengile copacilor și de aceea vâscul poate stinge focul.

Obiceiul sărutului sub vâsc

Tradiția de a te săruta sub ramura de vâsc își are rădăcinile într-o frumoasă legendă scandinavă legata de Frigga, zeița dragostei și de Balder, zeul soarelui, fiul acesteia. Într-o noapte, Balder are un vis despre propria-i moarte. Îngrozit, el aleargă la mama lui să-i spună visul. Premoniția fiului ei despre moarte o îngrijorează nespus de mult, întrucât ea știa că odată cu Balder va dispărea și pământul. Pentru a preveni o astfel de tragedie, Frigga aleargă la toate creaturile aerului, pământului, focului pentru a le smulge promisiunea de a nu face vreun rău fiului ei.

Cu toate acestea, Loki, zeul răului a aflat că Frigga a uitat să ceară promisiunea unei singure plante. Aceasta era întâlnită, de obicei, pe ramurile stejarilor și era cunoscută sub numele de vâsc. Loki a făurit o săgeată otrăvită în vârful căreia a pus o crenguță de vâsc și l-a păcălit pe Hoder, să o îndrepte către Balder, fratele acestuia. Zis și făcut. Fără să stea pe gânduri, Hoder a trimis săgeata otrăvită chiar în inima lui Balder, acesta murind pe loc. După trei zile, Frigga reușește să-l readucă la viată pe fiul ei, cu ajutorul vâscului. Zeița dragostei a binecuvântat planta și a adus asupra acesteia vraja ca oricine stă sub ea să fie apărat permanent de pericole și să aibă dreptul de a fi sărutat, ca un semn al dragostei.

Așadar, de atunci și până în zilele noastre se păstrează acest obicei. Se spune că dacă doi tineri îndrăgostiți cad sub vraja acestui obicei, în acel an se căsătoresc, iar dacă doi soți sunt atrași de aceasta vrajă, aceștia vor avea parte de înțelegere, armonie și multă iubire.

Obiceiuri străvechi ale românilor, de Anul Nou

Anul Nou, la români, se sărbătorește în mai multe feluri, în funcție de evenimentele care au loc, dar mai ales ținând cont de obiceiurile tradiționale din fiecare zonă. Astfel, în Sudul și Sud-Estul României, la cei care au bebeluș, Anul Nou se sărbătorește respectând un ritual străvechi, de pe vremea geto-dacilor: “Datul de grindă” al copilașului.

“Datul de grindă” se păstrează din vremea geto-dacilor și se celebrează de Anul Nou, la bebeluși, în primii trei ani de viață. La început, acest ritual s-a săvârșit de către preot, dar numărul de copii fiind mare, s-a dat dezlegare pentru oficierea acestui ritual de către moașa copilului, naș sau chiar tatăl.

Se spune că liderul militar al geto-dacilor petrecea ore bune de consiliere religioasă și nu numai cu Marele Preot. Odată, i-ar fi spus lui Zamolxe: “Sunt vremuri grele pentru popor și ne așteaptă perioade și mai vitrege, războaie și alte nevoi. Mă gândesc cu amărăciune la faptul că se nasc din ce în ce mai puțini băieți și aceștia sunt cam piperniciți. Or, pentru a face față năvălirilor barbare, avem nevoie de bărbați înalți și puternici. Ce să facem?”

Zamolxe s-a rugat și Dumnezeu i-a spus să facă acest ritual: “Pentru săvârșirea ritualului este nevoie de o masă, un fier, o pâine împletită, trei bănuți. Cel care oficiază slujba se spală pe mâini, ia copilul de subțiori și îl așază cu piciorușele pe bucata de fier, după care îl ridică până sus, la grindă, apropiindu-l cu creștetul capului, spunând: ”fie ca acest prunc să fie sănătos și să crească mare și puternic ca fierul”. Aceasta se face de trei ori, după care îl dă pe copil părinților. Acest ritual să se facă în prima zi din an, la orele dimineții și să se repete în primii trei ani de viată ai copilului”.

Acest obicei este din moși-strămoși, la început s-a făcut numai la băieți, dar după un anumit timp s-a extins și la fete. Interesant este că se păstrează până în zilele noastre. Din păcate, sunt unele locuri unde această tradiție s-a pierdut. De fapt, istoricul Herodot avea să descrie poporul dacilor ca fiind “cei mai viteji și mai drepți” dintre traci.

De la Zamolxe se păstrează și se practică și astăzi mai multe ritualuri. De altfel, într-unul din dialogurile lui Socrate, acesta povestește cum a învățat de la un preot al lui Zamolxe faptul că mai întâi trebuie purificat sufletul și apoi vindecat trupul. Această idee geto-dacă se va regăsi în practica isihasmului de mai târziu.

De exemplu, ritualul de stimulare a curajului ostașilor era sfințirea cu apă din Dunăre, obicei care se oficiază și în zilele noastre, la Bobotează.

Sorcova

Anul Nou este marcat în comunitatea românească, de urarea cu plugușorul, cu sorcova, cu buhaiul, vasilca și jocurile mimice cu măști de animale sau personaje țărănești. Colindatul sau uratul pe la case constituie un obicei străvechi, desigur precreștin, dar care, în timp, a ajuns să facă, s-ar zice, casă bună cu creștinismul. Cântecele respective atrag norocul sau binecuvântarea asupra oamenilor și gospodăriilor, pentru tot anul care urmează. Trebuie spus că Plugușorul și Sorcova sunt legate de înnoirea anului, neavând nici o legătură cu ciclul religios al Crăciunului.

În vechime se colinda cu o mlădiță înmugurită de măr. Ea se punea în apă în noaptea Sfântului Andrei și până în ziua de Sfântul Vasile, era înflorită. Așa ne explicăm și de ce în colindele românești se cântă, în plină iarnă, despre florile dalbe, flori de măr, sau despre măruț, mărgăritar. Astăzi sorcova este confecționată dintr-un băț, în jurul căruia s-au împletit flori de hârtie colorată.
Bacheta se înfășoară în sârmă, apoi pe cadrul creat se prind alte bucăți de sarmă, modelate în tulpini. Fiecare sârmă este înfășurată în beteală de pom argintie. Hârtia creponată se împăturește la întâmplare, în încercarea de a imita aspectul de floare, pentru a face pompoanele sorcovei. Pentru un pampon se pot folosi 2 – 3 flori, în diverse culori, legate direct cu sârma. După ce au fost realizate, sunt fixate pe băț.

Numele de „sorcovă” vine de la cuvântul bulgar „surov” (verde fraged), aluzie la ramura abia îmbobocită, ruptă odinioară dintr-un arbore.

Cu sorcova se bătea de mai multe ori umărul unei anumite persoane, jucând rolul unei baghete magice, înzestrate cu capacitatea de a transmite sănătate, tinerețe și fertilitate celui vizat. Ziua când copiii mergeau cu sorcova era dimineața de Anul Nou.

Textul Sorcovei variază ușor în funcție de regiune. Iată câteva forme:

Sorcova – varianta 1:

Sorcova, vesela,

Să trăiți, să-mbătrâniți,

Peste vară, primăvară,

Ca un păr, ca un măr,

Ca un fir de trandafir,

Tare ca piatra,

Iute ca săgeata,

Tare ca fierul,

Iute ca oțelul.

La anul și la mulți ani!

Sorcova – varianta 2:

Să trăiți, să trăiți,

Întru mulți ani fericiți

Și ca pomii să-nfloriți

Și ca ei să-mbătrâniți

Și ca toamna cea bogată;

Fie casa-ndestulată

Tot cu mesele întinse,

Cu făcliile aprinse,

Să petreceți împreună,

Până-n veci cu voie bună.

Sorcova – varianta 3:

Sorcova
Vesela,
Să trăiți

Să-mbătrâniți,
Ca un măr,

Ca un păr,

Ca un fir

De trandafir.

Câte pietricele

Atâtea mielușele;

Câți bolovani

Atâția cârlani;

Cate cuie sunt pe casă,

Atâția galbeni pe masă.

Sorcova – varianta 4:

Câtă șindrilă pe casă,

Atâția galbeni pe masă;

Cât grâu în ogor,

Atâtea vite-n obor;

Câte paie-n bătătură,

Atâția copii în pătură;

Cât păr într-un cojoc,

Atâția copii la foc;

Câtă frunză pe umbrar,

Atâția bani în buzunar!

Sorcova – varianta 5:

Sorcova, vesela,

Să trăiți, să-mbătrâniți,

Ca un măr, ca un păr

Ca un fir de trandafir.

Ca merii, ca perii,

În mijlocul verii;

Ca vița de vie

La Sfânta Marie

Tare ca piatra,

Iute ca săgeata

Tare ca fierul

Iute ca oțelul.

Vacile lăptoase,

Oile lânoase,

Porcii unsuroși

Copii sănătoși

Câte cuie sunt pe casă

Atâția galbeni pe masă.

La anul și la mulți ani!

Să trăiți să ne dați bani.

Datini, tradiții și obiceiuri românești în luna septembrie
2 septembrie 2021

Datini, tradiții și obiceiuri românești în luna august
3 august 2021

Datini, tradiții și obiceiuri populare românești în luna iulie
2 iulie 2021

Datini, tradiții și obiceiuri populare românești în luna iunie
3 iunie 2021

Datini, tradiții și obiceiuri populare românești în luna mai
5 mai 2021

Datini, tradiții și obiceiuri populare românești în luna aprilie
1 aprilie 2021