Datini, tradiții și obiceiuri în luna iulie
Datini, tradiții și obiceiuri românești în luna martie
Primăvara, ca o renaștere:
Se spune că Mart l-a poftit în ospeție pe fratele său mai mic, Prier (aprilie). Acesta, sfătuit de Florar (mai), și-a luat cu sine atât căruța, cât și sania și luntrea, știindu-l pe Mart pus pe șotii. Astfel, Prier a putut călători, în ciuda vremii schimbătoare. Mânios că i s-au zădărnicit planurile, Mart a jurat să se răzbune, trimițând bruma care să veștejească podoabele cu care se fălește Florar.
Ghioceii, primii vestitori ai primăverii, răsar devreme de sub stratul de zăpadă pentru a întâmpina noul anotimp. Albul lor curat semnifică puritate, dar și primul semn timid al vieții care renaște sub razele calde ale soarelui. Aceleași raze vor călăuzi mai apoi natura spre explozia culorilor și a formelor lumii vegetale. Românii cunosc și îndrăgesc această floare deosebit de gingașă și frumoasă.
Adesea, la începutul lui martie, buchetul de ghiocei însoțește mărțișorul. El reprezintă o tradiție românească ce datează din cele mai vechi timpuri. Firele – de lână, de ață, de mătase – alb și roșu sunt împletite împreună. Odinioară, de ele se atârna un ban de aur sau de argint, a cărui strălucire evoca lumina soarelui. Simbolistica mărțișorului cunoaște diverse interpretări, cea mai răspândită fiind bazată pe faptul că, în folclorul nostru, anotimpurile sunt simbolizate cromatic: primăvara este roșie, vara este verde, toamna este neagră, iar iarna este reprezentată prin culoarea albă. A dărui mărțișoare este un gest de dragoste, prietenie, respect și apreciere.
Primăvara începe, după unii, cu prima zi a lunii martie, după alții – când se sfârșesc zilele babei Dochia și anume la Alexii, 17 martie și durează până la Sf. Onofrei, 12 iunie. Alții pun ziua întâi de primăvară după ce trec treisprezece săptămâni numărate din ziua de Crăciun.
Martie – Încolțitorul:
În România, luna martie are denumirea populară Mărțișor. În luna martie (Mart) începe primăvara, vremea se încălzește treptat. Este o lună capricioasă, legendele spunând că Mart a luat câte o zi de la fiecare lună pentru a-și depăși toți frații.
În prima parte a lunii sunt zilele Babelor (zilele Martei sau Dochiei) și există o mulțime de povești despre aceste zile, ilustrând lupta dintre iarnă și primăvară, dintre întuneric și lumină. Martie mai este denumit și Germănar (Încolțitorul), natura începând să prindă viață și culoare. Legenda spune că atunci când seva primăverii a început să tulbure liniștea firii, Soarele – sătul de atâta iernat, a încercat să fugă spre miază-zi, spre căldură. Și ca să poată evada pe poarta cerului, a pus câte o babă pe cei nouă cai ai caleștii sale, știind că acestea sunt ”mai rele decât diavolul” și o să gonească caii de o să scoată sufletele din ei. Trecură astfel ca vântul de poarta Raiului, unde păzitorul ei – Sân Toader, înghețat de frigul iernii, a băgat de seamă prea târziu ce s-a întâmplat. Speriat, el a fugit în grajdurile cerului, a luat nouă bidivii puternici, a pus nouă moși să-i încalece și a pornit în urmărirea Soarelui. Au căutat ei opt zile, dar i-au pierdut urma – căci babele afurisite mânau caii de se zdruncina cerul, lăsând să cadă pe Pământ ninsoare și viscol – prăpăd, nu alta, iar moșii, mai blânzi și mai domoli, nu se puteau pune cu ele… A noua zi însă, moșul Alexe i-a dat de urmă, și împreună cu ceilalți moși, au pornit să-l prindă pentru a-l obliga să meargă pe drumul lui ceresc, lăsat de Dumnezeu. Și-n ziua când au găsit Soarele, Pământul cu vietățile lui s-a trezit la viață. ”Și de aceea de la zilele Babei Dochia, cea mai strașnică babă, sunt nouă zile până la Sân Toader și de la Sân Toader – nouă zile până la Alexe – omul lui Dumnezeu și de la Alexe – nouă zile până la Buna-Vestire”. (Marcel Olinescu – ”Mitologia românească”).
Mărțișorul:
Legenda spune că, pe când în munții noștri trăiau uriași, o femeie bătrână cu numele Dochia avea o fiică vitregă. Într-o iarnă cumplită, Dochia i-a dat fetei sale, pe care nu o prea avea la inimă, o haină foarte murdară cerându-i să o spele la râu până devine albă ca zăpada. Pe cât fata o spăla mai tare, haina devenea mai neagră! Atunci a apărut un bărbat și a întrebat-o ce face. Ea i-a povestit ce i se întâmpla. Tânărul avea o putere magică și i-a oferit fetei o floare roșie și albă, după care a îndemnat-o să mai spele încă o dată veșmântul și apoi să se întoarcă acasă. Pânza a devenit albă ca neaua. Bătrânei Dochia nu i-a venit să își creadă ochilor. Când a văzut floarea din părul fetei a întrebat-o: De unde o ai? Este încă iarnă! Bătrâna crezu că primăvara a revenit și a plecat cu turma pe munte. Pe parcursul călătoriei sale, și-a scos rând pe rând cele douăsprezece cojoace pe care le purta, până când nu a mai rămas nici unul. Dar vremea s-a schimbat. Pe cât de frumos fusese la începutul zilei, pe atât de urât se făcuse acum. Ningea și totul începuse să înghețe. Când a ajuns în vârf, i s-a arătat tânărul numit Mărțișor care i-a spus: Vezi cât de rău este să stai în frig și umezeală, tu, cea care ți-ai obligat fiica să spele iarna hainele la râu? Apoi a dispărut. Fără alte veșminte cu care să se încălzească, Dochia a înghețat împreună cu oile sale, transformându-se, conform legendei, în stană de piatră. Rocile se pot observa și astăzi pe muntele Ceahlău și sunt o mărturie vie a acestui mit românesc.
Obiceiul mărțișorului este o secvență a unui ritual de înnoire a timpului și anului, primăvara, la nașterea și moartea simbolică a Dochiei. După unele tradiții, firul mărțișorului, funie de 365 sau 366 de zile, ar fi fost tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte. Asemănător ursitoarelor care torc firul vieții copilului la naștere, Dochia toarce firul anului. De la români și aromâni, obiceiul mărțișorului a fost preluat și de alte popoare din centrul și sud-estul Europei. Acest simbol al primăverii și al revenirii la viață este purtat la vedere o săptămână sau două. El ne aduce optimism și credință.
Zilele Babei Dochia (1-9 martie):
Nu întâmplător Babele sunt în număr de 9, o cifră cu semnificații magice, des întâlnită în vechiul calendar lunar carpatin. Sărbătoarea Dochiei deschide în spiritualitatea populară, șirul unor bogate manifestări ce sunt departajate de câte 9 zile (Mucenicii, Alexiile, Blagovestenia). Cea mai strașnică și mai capricioasă dintre Babe este Baba Dochia, care stă la cumpăna dintre iarnă și vară, dintre anul vechi și anul nou. Vremea capricioasă din această perioadă este pusă pe seama caracterului Babei Dochia, iar dacă se încălzește treptat se spune că ”Baba Dochia își leapădă cojoacele”. Fiecare cojoc este luat de celelalte babe numite după zilele săptămânii: Lunica, Martica, Marcuriana, Joița, Virița, Sitița și Domnica. Primele 3 zile ale lui martie se mai numesc ”baba de primăvară” (1 martie), ”baba de vară” (2 martie) și ”baba de toamnă” (3 martie) și se spune că așa cum vor fi aceste zile, așa vor fi și cele trei anotimpuri. Ultima zi a Babelor, 9 martie, se suprapune peste o mare sărbătoare creștină: cei 40 de mucenici de la Sevastia. Pe 9 martie își serbează ziua numelui persoanele care nu au patroni printre sfinții din calendar.
Mucenicii și focul viu:
De mucenici, pe 9 martie (echinocțiul de primăvară și începutul anului agrar în calendarul iulian), focurile simbolizează arderea iernii și renașterea primăverii. Prin acest ritual magic (practicat în Banat, Crișana, Muntenia, Oltenia, Dobrogea și sudul Moldovei), se dorea sprijinirea Soarelui în depășirea momentului critic al echilibrului perfect între lumină și întuneric. În curți și grădini se strângeau gunoaiele grajdurilor, uscăturile grădinii și se aprindea focul cu ele. În Transilvania era obiceiul ca tinerii să sară peste foc pentru a li se îmbiba hainele cu fum, acesta având rol de purificare. În alte zone, chiar și vitele erau trecute prin foc să fie apărate de boli. După cum erau flăcările și direcția fumului, se făceau diferite previziuni asupra vremii.
Lăsatul secului, lăsatul lumii
În mod obișnuit, cuvântul sec, din sintagme precum “lăsatul secului” sau “mâncare de sec”, este înțeles ca fiind sinonim cu uscat, fără grăsime, de post. “Lăsatul secului” ar însemna deci începutul vremii de sec, lăsatul postului. Și totuși, nimic mai fals ca această etimologie populară, în care accentul cade în primul rând pe calitatea mâncării, așa cum nu se întâmpla de fapt în învățătura sfinților părinți!
Secul pe care îl lasă postul ortodox este seclum (saeculum), adică lumea, în sensul de mondenitate, moda, obiceiuri lumești. E vorba aici nu de comunitate, de umanitate, ci de lumea care nu-l cunoaște pe Dumnezeu, de lumea în toată strălucirea ei de tinichea, despre care Hristos ne-a avertizat: “Eu mărturisesc despre ea că lucrurile ei sunt rele”. În ce constă această lume, o va spune și ucenicul cel iubit, Apostolul Ioan, în felul său unic prin simplitate și concizie: “Tot ce este de la lume, aceasta este: pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții”. El nu se referă aici numai la păcate, ci la toate lucrurile zadarnice care ne ocupă viața și ne consumă timpul. Nu omul este condamnat în cuvintele sfântului, ci nimicurile în care se risipește; ele alcătuiesc acum, mai presus de orice, lumea. Este tot atâta efemeritate în viața lumii, cât și într-un banal ziar de știri: astăzi îl parcurgi cu voluptate, pentru ca mâine să nu mai facă doi bani. Poate că acesta este și cel mai mare păcat al lumii: pierderea de timp, risipirea ei atât de pătimașă în deșertăciuni. Unul dintre cele mai tulburătoare versuri din Psalmi este și acesta: “Dumnezei sunteți, și toți fii ai Celui Preaînalt, dar voi ca niște oameni muriți…”
De aceea, lăsatul secului este mai întâi de toate un îndemn la reculegere, la reînnoirea vieții prin lăsarea păcatelor și a preocupărilor deșarte și prin întoarcerea spre Dumnezeu. Așa se spune în frumoasele cântări bisericești de post: “Ziua postului părăsire de păcate să-ți fie, suflete și către Dumnezeu plecare și apropiere”. Postul este prin excelență timp de rugăciune, de căință și mărturisire a păcatelor, de înfrânare, de răbdare și mai ales de iertare. Înfrânarea de la mâncarea “de frupt” este numai un aspect al postirii ortodoxe, cel văzut. Dar în Sinaxarul Sâmbetei Albe, vorbindu-se despre “marea luptă a postului”, se arată treptele sale, ca într-o scară: “Mai întâi dragostea și depărtarea minții de la lucrările și faptele necuviincioase; apoi însuși postul, dar să nu postim numai de mâncări, ci să postim și cu limba și cu ochii și, ca să spunem pe scurt, să ne oprim și să ne îndepărtăm de la orice faptă rea”.
Părinții nu au încetat să atragă atenția, chiar în cele mai aspre cuvinte, că, înțeles doar ca efort alimentar, postul nu are nici o trecere religioasă: “De mâncare postind, suflete al meu, dar de pofte necurățindu-te, în deșert te lauzi cu nemâncarea… Ca un mincinos vei fi urât de Dumnezeu și demonilor celor răi te vei asemăna, căci nici ei nu mănâncă pururea…”; sau: “Eu, cel ce rămân neîndreptat în toate, în zadar mă bucur de oprirea mâncării, că n-a zis Domnul să fie postul de acest fel”. Nici atunci când este revendicat de la etimologia lui siccus, referirea nu se face la calitatea mâncării (uscată, seacă), ci la sensul figurat al cuvântului, acela de cumpătare, sobrietate. În fond, nu mâncarea este condamnata prin post, ci neînfrânarea, necumpătarea, proasta ei folosință. Aceleași cântări de post vorbesc de “întunericul sațiului”. Masa de post trebuie să fie în primul rând cumpătată, altfel “întunericul sațiului” poate la fel de bine să vină și din mâncarea de fasole…
Postul ortodox nu este așadar un exercițiu alimentar, o dieta “purificatoare”, așa cum se concepe în multe confesiuni ezoterice (după cum nu există în creștinism alimente necurate sau interzise). El reprezintă însă un act spiritual superior, acela de a corecta viețuirea imediată și instinctuală și de a orienta lumea după sensul ei înalt și singurul adevărat: acela de creație a lui Dumnezeu.
Obiceiuri de Lăsata Secului de Paști
Lăsata Secului reprezintă o sărbătoare ce semnifică ultima zi, când se mai poate mânca „de dulce”, înainte de a începe unul din cele patru mari posturi rânduite în Biserica Ortodoxă (Postul Nașterii Domnului, Postul Sfintelor Paști, Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel și Postul Adormirii Maicii Domului).
Postul cel Mare sau Postul Sfintelor Paști, este singurul care are două Lăsata Secului, unul pentru carne (Duminica Înfricoșatei Judecăți), celălalt pentru lactate, oua și pește (Duminica Izgonirii lui Adam din Rai).
În lumea satului, Lăsata Secului de Paști păstrează acte rituale specifice unui început de An Agrar celebrat la echinocțiul de primăvară. În acest sens, Prof. Ion Ghinoiu afirma: “prin fixarea Paștelui în raport cu echinocțiul de primăvară și faza lunară, cele mai importante sărbători și obiceiuri păgâne au fost împinse în afara ciclului pascal, la Lăsatul Secului și la Rusalii”.
Lăsata Secului este momentul de cumpănă dintre vechiul si noul An Agrar „un scenariu ritual de îmbătrânire și înnoire a timpului, în care ritualurile și datinile pregătesc evenimentul și-l consfințesc – adică sunt împărțite simetric întru-un ciclu de sărbători care au loc de-a lungul a două săptămâni, o parte dintre ele fiind celebrate înaintea Lăsatului Secului în „Săptămâna Nebunilor”, altele după, în săptămâna “Caii lui Sân Toader”.
Sărbătorile tradiționale desfășurate pe parcursul acestor două săptămâni, sunt despărțite simetric de sărbătoarea nocturnă a Lăsatului de Sec, cunoscută sub diferite denumiri zonale: Strigătul peste sat, Priveghiul cel Mare, Alimori, Hodăițe etc. și păstrează anumite elemente care sunt specifice nopții dintre ani.
Obiceiuri ce premerg Lăsata Secului de Paști
Revelionul Lăsatei Secului este considerat punctul central al ritualurilor desfășurate de-a lungul a două săptămâni, are loc în sâmbăta sau duminica dinainte de Lăsata Secului de carne (deci înaintea Săptămânii albe) o sărbătoare asemănătoare cu Revelionul care, în funcție de zonele geografice, poartă denumiri diferite precum: La Zăpostit (Lăsatul Secului), Priveghiul cel Mare (priveghi – termen care definește orice petrecere nocturnă), Alimori (nume dat roții de foc, cu altă semnificație specială), Hodăițe (nuia cu două crengi între care se pun paie, pănuși de porumb, fân și se dă foc), Opaiț (denumirea vine de la arhaicul instrument de iluminat) dar în esență tradiția este similară.
Sărbătoarea se desfășura o noapte întreagă, sub cerul liber și era un prilej colectiv de veselie a întregii comunități sătești, la care toți trebuiau să ia parte. Ca în toate marile evenimente colective din viața satului, și acum se aprind pe dealuri focuri rituale (fiecare aducând lemne, paie sau coceni de porumb) în jurul cărora se strâng, cu mic, cu mare și petrec până dimineața, se cântă, se chiuie, se joacă, se fac „strigături peste sat” asemănătoare cu cele de la Anul Nou sau din sâmbăta Paștelui. Scopul lor era identic – prin comunicarea faptelor urâte făcute de diferiți membrii ai comunității sătești, ei erau iertați și purificați. În Maramureș, „strigatul peste sat” se încheia cu versurile: „cele bune să se-adune, cele rele să se spele”. Dacă cineva lipsea de la ceremonia obștei, era întrebat în ziua următoare: „din ce cauză n-ai fost aseară la priveghi, că Dumnezeu știe, mai trăi-vom până la alt an?”.
Punctul culminant al serbării era incinerarea în câmp liber a unei păpuși făcute din paie. După unii cercetători aceasta presupune ca în vremuri ancestrale, la ceremoniile înnoirii timpului, existau jertfe umane. Pe de altă parte, obiceiul Păpușii din paie – existent aproape la toate popoarele și practicat și acum, sugerează că de fapt ar fi o practică de stimulare magică a fertilității pământului.
Săptămâna Nebunilor coincide cu “Săptămâna brânzei”, denumită și “Săptămâna albă”, în care, pentru a se putea pregăti treptat intrarea în Postul Mare, după ospețele din “Câșlegii de Iarnă” (perioada între Crăciun si Lăsatul Secului, când se fac petreceri, nunți, oamenii se distrează, se mănâncă de toate – de fapt se fac abuzuri), se elimina din alimentație carnea și „clisa” (slănina) și sunt admise brânzeturi, lactate și ouă.
Numele de „Săptămâna Nebunilor” are două semnificații. Pe de o parte, în unele zone ale țării ca Banat, Muntenia, Transilvania – era perioada îngăduită să se căsătorească, cei care n-au reușit să facă asta în timpul petrecerilor – deci a Câșlegilor. Cea de-a doua – Săptămâna Nebunilor este legată de crearea imaginii de îmbătrânire, moarte si renaștere a timpului calendaristic – identic acum la Anul Nou Agrar, cu cel al Anului Nou calendaristic.
În Joia Furnicilor situată în Săptămâna Albă, femeile aduceau ofrande acestor insecte, făcând o turtă din făină sau mălai, pe care o ungeau cu unt sau brânză și o puneau pe un mușuroi, crezând astfel că acestea nu vor face pagube în timpul verii.
Legarea grânelor este o datină celebrată de Lăsata Secului, pentru ca pasările și toate dăunătoarele să nu distrugă recolta. Tradiția este ca peste zi să nu se pună de loc mâna pe cereale și nici să se dea din acestea de mâncare la păsări și animale, deoarece superstiția este că atunci recolta va fi distrusă pe câmp de păsări și dăunători. Seara însă, se iau grăunțe diferite în gură, se iese în curte și stând cu ochii închiși se scuipă la orătăniile curții, apoi se spune: ”cum nu văd eu acuma nimic, așa să nu vadă nici pasările holda mea”.
Baterea alviței (halviței) reprezintă un alt obicei de Lăsata Secului, de fapt o ceremonie practicată în sudul țării. Este tot un prilej de mare veselie colectivă, o petrecere tinerească organizată mai ales de către adolescenți. Alvița legată cu o sfoară, este plimbată prin fața tinerilor, care organizați pe echipe de câte doi, cu mâinile legate la spate, încearcă s-o prindă cu gura, lucru extrem de dificil, cel mai ades reușind doar să se murdărească pe față și pe haine.
Vergelul sau refenelele sunt petreceri din comunitatea satului, care au loc în duminica Lăsatei Secului. Este de fapt ultimul prilej de distracție colectivă, înainte de a se intra în perioada Postului Paștilor. Sărbătoarea are loc după asfințitul soarelui și este legată prin tematica de ceremonialul Mascaților, dar se reduce doar la un schimb de strigături satirice, chiar răutăcioase – refrenele – între fetele bătrâne și „tomnaticii” ce au rămas necăsătoriți.
Obiceiuri de după Lăsata Secului de Paști
În Săptămâna Caii lui Sântoader, a doua parte a ciclului, viața intră în normal: spațiul este purificat cu ajutorul Sântoaderilor și focurilor rituale: roata de foc, Hodăițele etc. Cu acest prilej se fac urări de sănătate și rod bogat, oamenii se împacă, etc. Aceste zile, cu obiceiuri, acte rituale și practici magice, poartă diferite denumiri: Marțea Sântoaderului, Vinerea Sântoaderului, Joia Iepelor, Sâmbăta Sântoaderului.
Se spune despre Sântoaderi ca sunt o herghelie divină, formată din opt feciori frumoși, îmbrăcați în costume populare de sărbătoare, cu copite în opinci și cozi de cal în cioareci, condusă de Sântoaderul cel Mare sau Sântoaderul cel Șchiop. Despre Caii lui Sântoader se credea că intră prin casele cu șezători și iau fetele la joc, zboară cu ele, le lovesc cu copitele etc. De aceea, fetele nu părăsesc locuința în Săptămâna Caii lui Sântoader, nu merg la șezătoare.
Sărbătoarea cucilor este o datină de primăvară cu rol de purificare. Cucii sunt de fapt flăcăi ce poartă fuste, mascați cu o glugă special alcătuită, din pânză de cânepă, cu aplicații din lână, broderii, hârtie colorată, fulgi, pene și două coarne înalte, legate între ele ca o scară. Ei au un clopot în spate și un băț în mână iar în dimineața de Lăsata Secului, sau a doua zi, alergau după copii și femei, uneori chiar îi trânteau. După amiaza purtau o nuia de care era legată o opincă, cu care atingeau pe trecători. Spre seară mergeau pe la casele oamenilor și încingeau hore. Superstițiile legate de ei sunt multe, cea mai importantă este: „Dacă omul sau oricine nu primește vreo lovitură de la cuci în această zi, se zice că acela nu va fi sănătos peste an”.
Lunea curată, prima zi după Lăsatul Secului, era consacrată preparării borșului, aliment nelipsit din Postul Paștelui. Metoda preparării nu era întâmplătoare ci se făceau “vrăji, descântece, gesturi și formule magice care garantau fermentarea, puritatea și calitatea tămăduitoare de boli, la trecerea de la iarnă la primăvară (Bucovina, Moldova, Transilvania).
Marțea vaselor denumea ziua în care vasele folosite pentru mâncarea “de dulce” se spălau cu leșie pentru a fi purificate în vederea mâncării de post, se procura “piatra vânătă” (pentru stropirea viței de vie împotriva manei) , se strângea zăpada netocită, pentru a se face apa folosită în rituri magice de înfrumusețare, sau pentru a se stropi ritual podelele când se măturau, se făceau farmece și vrăji.
Miercurea strâmbă era o sărbătoare ținută, mai ales în Oltenia, pentru sănătatea oamenilor, mai ales pentru prevenirea paraliziilor.
Joia iepelor era celebrată prin diferite interdicții de muncă, pentru a asigura sănătatea animalelor, mai ales a cailor. O întâlnim în sate din Oltenia, Muntenia și Moldova .
Vinerea Sântoaderului, vinerea de după Lăsatul Secului de Paște îi este dedicată unuia dintre Caii lui Sântoader și este așteptată cu interes de fetele nemăritate și de tinerele neveste. Înainte de răsăritul soarelui, fetele scot rădăcina omanului, iarba cu întrebuințări în medicina populară, în vrăji și în descântece.
Din relatările prof. Ion Ghinoiu aflăm: „Planta cunoscută și sub numele de Iarba Mare era invocată în ziua de vineri, după Lăsatul Secului de Paști, să dea frumusețe și păr bogat fetelor și nevestelor. Dimineața, înainte de răsăritul soarelui, fetele căutau și scoteau din pământ rădăcina Homanului, cinsteau cu sare și pâine pământul în care a crescut și-l invocau pe Sântoaderul cel Mare: „Toadere, Sântoadere,/ Dă cosița fetelor/ Cât e coada iepelor!”.
Sâmbăta Sântoaderului se spune că aparține celui mai puternic și afurisit dintre Caii lui Sântoader. Este ziua când se spală părul cu apa amintită, se tunde părul de pe fruntea vacilor ( invocând același descântec de mai sus, pentru a creste părul fetelor) – ele nu au voie sa iasă din casă fără a fi spălate” deoarece le mănâncă caii părul”, este ziua când fetele (trecute de 14 ani) își despart părul cu cărare la mijloc, semn că pot să fie introduse de flăcăi în hora satului.
Se fac mâncăruri speciale (boabe de grâu sau porumb fierte și îndulcite cu miere) se fac colaci din făină de grâu – denumiți Brândușei, care se dau de pomană. Se face colivă de sufletul morților, denumită Coliva lui Sântoader și se duce la biserică și cimitir. Credința este că dacă o parte este păstrată și mâncată peste an, te apără de friguri.
Însurățitul și înfârtățitul
La data când era sărbătorit Sântoaderul se separau nu numai vârstele, ci, de cele mai multe ori și sexele. În satele din Munții Apuseni, fetele de la 14 ani în sus, se spălau în seara de Sântoader pe cap cu leșie din pârlangină, iarba cu miros plăcut, pe care o purtau nevestele și fetele în sân. Spălarea și aranjarea părului marcau trecerea rituală a unui important prag: împlinirea vârstei de 14 ani și intrarea lor în categoria fetelor de măritat. Din acel moment, fetele erau considerate apte pentru căsătorie”.
Printr-un ritual complex, numit „prinsul Suratelor” în Muscel, Argeș, Dâmbovița, „înfrățitul și însurățitul” în unele zone ale Olteniei, însoțirea” în Țara Hațegului, „prinsul verilor și văruțelor” în sudul Transilvaniei, se realiza despărțirea copilăriei de tinerețe. Gestul ritualic reprezintă un legământ juvenil legat până la moarte, pe alte criterii decât cele de rudenie (prietenie, sex, afinitate sufletească), la Sântoader dar și la alte sărbători, precum Moșii de Vară, Mătcălăul, Rapotinul Țestelor.
Încurcatul cailor reprezintă un obicei efectuat în sudul țării, de fapt se alergau caii cu rol ritual și practic. Ritual – simboliza alungarea spiritelor malefice ale iernii. Practic – pe de o parte să se vadă vrednicia îngrijitorilor cailor, pe de altă parte calitatea rasei calului. În București, pe vremuri această tradiție se efectua la Bucur Obor, în Colentina și în Cotroceni.
Alexiile:
O legendă povestește că, deoarece omul avea mult de suferit din cauza insectelor, Dumnezeu le-a adunat pe toate și le-a închis într-o cutie și l-a chemat pe Alexie s-o arunce în apa mării. Ajuns la destinație, Alexie nu a putut rezista curiozității și a deschis cufărul, astfel încât toate acestea s-au răspândit din nou pe Pământ. Pentru că nu a ascultat de Dumnezeu, Alexie a fost transformat în cocostârc și pedepsit să adune, între 17 martie și 14 septembrie, insectele împrăștiate. Legenda conține și un sâmbure de adevăr căci în preajma acestei zile este perioada întoarcerii berzelor și cocostârcilor. Pescarii susțin că Sfântul Alexie este cel care aduce peștii din adâncurile unde au iernat, la suprafața apelor. Ei țin post toată ziua, iar seara chefuiesc în cinstea sfântului, pentru a avea noroc la pescuit. Există credința că, dacă mănânci un peștișor crud în această zi, vei avea juvelnicul plin tot anul.
Buna vestire
Obiceiuri de Blagovestenie
În fiecare an, la 25 martie, prăznuim prima sărbătoare închinată Maicii Domnului, Buna Vestire sau popular Blagovestenia (termenul slav corespunzător celui de Bunavestire). Este praznicul În amintirea zilei în care Sf. Arhanghel Gavriil i-a vestit Sfintei Fecioare că va naște pe Mesia. Ea a fost așezată cu nouă luni înainte de nașterea cu trup a Domnului, adică la 25 martie.
Sărbătoarea Blagovestenie, situată în imediata apropiere a echinocțiului de primăvară, când încep să vină primele păsări călătoare, este cunoscută și sub denumirea de Ziua cucului. Această zi, în care oamenii societății tradiționale bucovinene sărbătoreau o pasăre (cucul), este o reminiscență a unui vechi calendar popular, probabil lunar, deoarece ea este separată prin 9 zile de sărbătoarea ce o precede, Alexiile.
Blagovestenia oferea oamenilor prilejul pentru prognozarea timpului calendaristic, pentru practicarea unor ritualuri de îndepărtare a forțelor malefice, de divinație și de prognozare a duratei vieții.
Se credea că în această zi nu este bine să umbli flămând și fără de bani asupra ta. Pentru a întâmpina sosirea cucului, oamenii se pregăteau, din timp, cu bani. În momentul în care auzeau cucul cântând, ei aruncau banii în direcția din care se auzea cântecul și rosteau versuri pe un ton interogativ, numărând glasurile cucului, deoarece se considera ca fiecare „glas” corespunde unui an de viață. Dacă pasărea îi cânta cuiva din față, era semn îmbucurător, semn că toată vara îi va merge bine, dar dacă pasărea cânta din spate sau lateral-stânga, atunci semnul era potrivnic pentru cel care îl asculta.
Se urmărea cu multă atenție locul unde cânta prima dată cucul iar creanga pe care a stat el se tăia și se punea în lăutoarea fetelor, pentru a fi îndrăgite de flăcăi așa cum cucul era îndrăgit de către toți oamenii. În unele sate se obișnuia să se vâneze cucul de Blagoveștenie, capul acestuia fiind conservat în sare pentru ca mai apoi să fie purtat de fete în sân, la hore. Tinerele credeau că vor fi invitate, astfel, des la joc și repetau mereu în gând: „Cum nu stă cucul în loc, /Așa să nu stau eu în joc”.
În această zi se scoteau și stupii de la iernat. Aceștia erau trecuți pe deasupra unui foc, pentru purificare, se afumau și se stropeau cu agheasmă pentru a fi încărcați de fertilitate și de fecunditate și pentru a fi apărați de luarea manei.
De Blagovestenie nu se puneau cloștile pe ouă, obicei păstrat și astăzi, se opreau morile de apă iar oamenii nu aveau voie să se certe. Femeile aprindeau focuri în fața casei, punând alături de foc o cofiță cu apă pentru ca îngerii păzitori să vină să se încălzească și să-și potolească setea.
Ziua de Blagovestenie era și un important moment pentru prognozarea vremii, pentru eșalonarea muncilor agricole de primăvară. Și tot acum ciobanii se urcau pe stogurile de fân și amenințau iarna cu topoarele, crezând că în felul acesta primăvara va sosi mai repede.
Importanța sărbătorii este marcată și de sacrificiul peștelui care se consuma ritual, indiferent dacă ziua era de post sau de dulce.
Riturile săvârșite în această zi se mai întâlnesc în unele sate izolate din zona montană, unde oamenii continuă să considere că în acest mod natura este readusă la viață, se intra din plin în sezonul lucrărilor agricole de primăvară și se pregătește noul an pastoral.
Alte articole
